Acasă

După 9 chirii ajungi să simți altfel sentimentul de ”acasă”. Pentru că ”acasă” nu mai e acolo unde te-ai născut/crescut sau unde-ți sunt părinții. Nu, ”acasă” e acolo unde simți tu că spațiul din jur te îmbrățișează și te primește cu drag. Am observat că există o serie de obiecte și gesturi care, de fiecare dată, mă ajută să transform ”spațiul de locuit” într-o casă.

Spre exemplu, chiar dacă am reușit să-mi mut toate lucrurile din vechiul apartament în cel nou, nu mă simt acasă până nu am găsit un loc pentru fiecare obiect. Dacă unii pot trăi cu lucrurile în cutii, eu nu pot. Mă simt pe picior de plecare și ăla numai sentiment de acasă nu-i. În plus, durează câteva zile până mă obișnuiesc unde-mi e cana de cafea și unde sunt toate ustensilele de care am nevoie pentru a prepara cafeaua de dimineață. După ce trec și de pasul ăsta, treaba e aproape rezolvată.

La fel de importante sunt cheilede la apartament. Să am oricând acces la casa mea mi se pare un lucru imperios necesar și, atât timp cât nu există câte o cheie pentru fiecare locatar, casa aia nu-i acasă și o s-o tratez ca atare. Adică n-o să am chef să fac nimic constructiv pentru ”casă”, o să folosesc spațiul strict pe post de depozit și, dacă nu e musai, nici măcar nu dorm acolo.

Dar cel mai important lucru dintre toate este un obiect care la prima vedere poate părea nesemnificativ. E acel ceva care te ajută să-ți respecți tabieturile, te menține într-o stare bună și îți satisface curiozitatea în fiecare zi. Eu, una, nu consider că o casă este ”acasă” până nu intru în posesia cheii de la poștă. Să-mi pot citi eu liniștită corespondența, să răsfoiesc pliantele și revistele din supermarketul de peste drum, să înjur când văd plicuri cu facturi. Asta e acasă.