Așa cum Valentine’s Day a intrat în sărbătorile noastre pe filieră americană, Dragobetele a venit de la ruși. Adică a ajuns la noi de la slavoni. Deși se tot trâmbițează că Dragobetele ar fi echivalentul român al Valentine’s day, sărbătorile reprezintă două lucruri distincte, fără nicio legătură între ele.
Valentine’s Day, sărbătoare de proveniență catolică, a fost inițial o zi în care se sărbătorea unul dintre primii sfinți catolici, pe nume Valentin. Toată conotația romantică de care se bucură azi a pornit de la Geoffrey Chaucer, în Evul Mediu, pe când erau la modă poveștile romanțioase cu cavaleri și prințese. Deci n-are nicio legătură cu ceva bisericesc sau sfânt și, în consecință, sărbătoarea a fost scoasă din Calendarul Sfinților, în 1969, când a și început să prindă amploare ca ”Ziua îndrăgostiților”. More
În permanență ne comparăm cu ceilalți. Nu ne putem poziționa corect dacă nu dăm un ochi și-n curtea vecinului, pentru că de cele mai multe ori nu știm aprecia bine lucrurile și tindem să devenim subiectivi, chiar dacă ne batem cu pumnul în piept că suntem exemple de obiectivitate.
Implicit, odată ce observăm anumite posesiuni ale vecinului, nu ne putem abține să nu vrem și noi. O casă mai mare, mobilă mai bună, mașină nouă, nevastă frumoasă, copii deștepți, știi tu. Doar se întâmplă atât de des să credem că ce au alții e mai frumos decât ce avem noi și, cu cât ne e mai greu să achiziționăm ceva, cu atât ni se pare mai fascinant. Ba, nu puține sunt cazurile când nu ne satisface ideea de a avea un lucru ca al vecinului și vrem să avem chiar CEVA-ul ăla pe care-l ține el în curte.
Avem impresia că fericirea pe care o afișează alții poate fi a noastră dacă le imităm modelul de a trăi. Din păcate, uităm că în spatele casei de nu știu câte sute de mii de euro stă o ditai ipoteca, mașina e cumpărată în leasing, nevasta are mai mulți prieteni decât media normală și copiii stau mai mult în baruri decât la școală. Bineînțeles că de afară nu se văd toate astea. Dacă te uiți mai atent o să începi să vezi că ceea ce credeai că e fericirea absolută nu-i decât un alt șir lung de compromisuri despre care nu se vorbește în public.
În plus, la ce să ne dorim fericirea altora? Doar pentru că așa am văzut noi în reclamele Coca Cola că trebuie să arate o familie, nu înseamnă că ăsta-i modelul fericirii absolute. Suntem construiți diferit, crescuți diferit și adaptați fiecare în felul lui la lumea în care trăim. Cum poate cineva să pretindă un etalon al fericirii când nu suntem în stare să definim ce înseamnă pentru noi fericirea sau tindem să ne răzgândim la fiecare 2-3 ani?
Există un mit că ce nu știi nu-ți poate face rău. Într-o lume ipotetică așa o fi. Din păcate, mai devreme sau mai târziu aproape orice secret iese la iveală și, de obicei, cu cât ai încercat să-l ascunzi mai mult, cu atât e mai urât momentul în care se află adevărul. Nu neapărat pentru că era nu știu ce secret de stat, ci mai mult pentru că generezi în jurul lui un nor de incertitudini și jumătăți de adevăr care nu fac altceva decât să alimenteze mințile plictisite ale celor din jur. Minți care de cele mai multe ori denaturează adevărul atât de mult, că ajungi și tu să te crucești de ce auzi.
Jumătățile de adevăr sunt tot un fel de minciuni. Ori spui un lucru până la capăt, ori nu vorbești deloc despre el. Sunt singurele metode prin care nu ajungi să transformi cele mai banale lucruri în drame ale întregii comunități. Odată eliberat un sâmbure de adevăr, de cele mai multe ori crește și se transformă într-o buruiană, nu în ceva frumos. Pentru că oamenii sunt obișnuiți cu drame, scandaluri, bârfe de doi bani și nu prea sunt interesați de lucrurile bune și frumoase care se întâmplă în jurul lor. E greu pentru mulți să vadă că altora le e bine. Poate de-asta preferă să își imagineze că le este rău.
A nu vorbi deloc despre tine și ceea ce trăiești e destul de dificil. Dar dacă reușești asta, ți-ai asigurat liniștea. Cam câte bârfe ai auzit despre Enya? Și cam cât de des ai văzut-o pe paginile tabloidelor? Nici măcar atunci când era la apogeul carierei nu am auzit nimic despre viața ei personală. A știut să tacă de tot, să nu facă public nici măcar jumătăți de adevăr, pentru a nu oferi oamenilor posibilitatea să fabuleze și pentru a păstra persoanele dragi ei departe de orice scandal. E o metodă destul de dificilă de a evita bârfele nefondate, dar e foarte sigură.
Varianta cealaltă, mai simplă, dar nu întotdeauna recomandată e să spui adevărul verde în față. Cam cum a făcut Christina Aguilera (scuză-mi exemplul, dar ăsta mi-a venit acum în minte) cu relația ei cu actualul soț. A făcut-o publică încă de la început, s-a comportat foarte natural și presa de scandal a fugit speriată, pentru că nu a găsit niciun motiv de-a lansa zvonuri, din moment ce totul era la vedere și asumat cu naturalețe.
Din păcate, majoritatea lumii ori minte, ori spune doar jumătăți de adevăr. Normal că în cazurile astea se nasc tot felul de bârfe și presupuneri, pentru că puțini sunt cei care pot lua ca atare ceea ce aud. Oamenii sunt obișnuiți să disece fiecare fir în patru și să caute înțelesuri ascunse în orice afirmație care lasă loc de interpretări. Cu cât e mai vagă o informație, cu atât mai mult buzz generează.
Zic că cel mai bine ar fi să ne asumăm ceea ce spunem și să fim mai atenți când scoatem ceva pe gură. Suntem singurii vinovați de faptul că lumea vorbește despre noi mai mult decât e cazul. Ori învățăm să devenim imuni la cei din jur și să aruncăm adevărul așa cum este el, ori învățăm să tăcem naibii din gură și să nu mai vorbim cu nimeni despre nimic. Cale de mijloc nu prea există, decât dacă ne dorim defapt să generăm reacții.
Începe undeva în jurul vârstei de 25 de ani și poate ține toată viața. E sindromul omului singur, care declară sus și tare că momentan nu vrea pe nimeni în viața lui. În general, e vorba de cei care au ieșit cu greu dintr-o relație care s-a terminat într-un mod nu tocmai plăcut. Sau cei care la un moment dat au fost căsătoriți și au divorțat. Pe scurt, cei care și-au văzut sufletul călcat în picioare și se află încă în recuperări. Adică, după spusele lor, nu sunt dispuși să aibă pe cineva…momentan.
”Momentan” spune foarte multe. Unii se folosesc de argument să poată retrăi pentru o perioadă tinerețea, alții vor doar să-și lingă rănile în liniște. Mai sunt și cei care speră în tăcere că lucrurile cu fostul/fosta se vor schimba și totul va fi bine din nou.
Nu e nimic rău în atitudinea asta, cel puțin nu la o primă vedere. Toți avem nevoie de o perioadă tampon după o relație în care am pus mult suflet. Când, însă, anii trec și noi batem pasul pe loc, repetând că ”momentan” ne e bine așa, cred că e timpul să ne punem niște întrebări. Poate că nu e cea mai sănătoasă atitudine să ne petrecem tinerețea așteptând să ne vindecăm sau să apară ceva nou și destul de interesant încât totul să ne treacă de la sine.
Ne plafonăm în pseudorelații, lungim lista de prieteni cu prea multe beneficii, orbecăim bezmetici în același cerc de oameni care, cel mai probabil, fac cam același lucru. Dintr-o dată, ne trezim la 40 de ani singuri. În jur, majoritatea prietenilor noștri au o familie, au copii, au un plan pe termen lung. Noi ne dăm seama că am pierdut timpul așteptând să apara ceva în care merită să investim sau ceva care a trecut demult și noi nu ne-am dat seama când.
Nu zic să ne aruncăm prostește în brațele primului venit, dar nici să stăm baricadați ca-n bazele militare americane, să nu poată ajunge nimeni la noi. Cred că cel mai sănătos ar fi să acceptăm că unii oameni pot fi mai buni decât alții și să ne oferim reciproc o șansă la mai bine. Să nu ne furăm singuri tinerețea, că și așa durează numai câțiva ani.
*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov
Am vrut să opresc decalogul* acum două săptămâni, când am ajuns la porunca asta și nu știam ce să scriu despre ea. Nu că n-ar fi nimic de zis. Dimpotrivă. Dar despre curvele care defapt nu sunt curve a scris deja Adi, despre cele politice mă abțin de la comentarii, că nu mă pasionează să dezbat domeniul ăsta pe blog, despre cele de pe centură nu am găsit nimic interesant de zis.
Totuși, zilele trecute, în timp ce luam cina cu un grup de oameni aparent ok, m-a lovit direct în conștiință cel mai bun exemplu de curvă: curva de om. E unul dintre cele mai desăvârșite animale urbane și ar trebui să vină la pachet cu manualul utilizatorului, pentru că nu e așa ușor de identificat ca celelate jivine care populează jungla rubană. Să vă povestesc.
Mă bucuram în sinea mea că am ocazia să mai schimb o vorbă cu niște oameni pe care nu i-am mai văzut demult. Speram să aibă povești interesante despre ce mai face fiecare, ce se mai întâmplă în lume și care mai e mersul lucrurilor prin oraș. Discuții tocmai potrivite pentru o cină între cunoscuți cu care nu interacționezi prea des. IQ peste medie, venituri peste medie, activități lăudabile în portofoliul fiecăruia. Asta să avem și un profil. Drept e că de multe ori m-am întrebat din ce trăiesc unii dintre ei și cum rezistă în anumite cercuri destul de dubioase. Dar am zis că nu-i destul de interesantă treaba încât să mă apuc să studiez problema în detaliu.
În fine, pe parcursul cinei am auzit numai povești tulburătoare despre cum unul și altul sunt proști, nesimțiți, muncesc ineficient, fac lucrurile prost, au rezultate doar pentru că au ajuns să cunoască anumite persoane etc. La un moment dat am ajuns să simt că am aterizat într-un grup exclusivit, elitist, care știe tot și are drept de judecată asupra tuturor. N-am auzit nimic de bine despre nimeni, nici măcar despre cei prezenți.
Pe la jumătatea cinei, unul dintre ei a primit un telefon și a plecat. Abia a apucat omul să închidă ușa în urma lui, că cei de la masă au început să discute despre cât de greșit e tot ce face omul respectiv. Că are rezultatele pe care le are doar pentru că se dă bine pe lângă niște anumiți cineva, că e, în esență, un prefăcut ordinar și alte asemenea. Am tăcut și am încercat să mănânc în liniște, deși mâncarea nu mai avea niciun gust. Mă scârbisem. Am plecat de acolo ferm convinsă că după ce am închis ușa, au început să vorbească despre mine la fel.
După două zile, unul dintre meseni își bea tacticos ceaiul împreună cu un om despre care povestea foarte înverșunat că e o jigodie și că nu merită niciun fel de atenție. Am trecut pe lângă localul în care erau și m-am prefăcut că nu-i văd. M-am simțit eu prost pentru conștiința (lipsă) a omului respectiv. N-am putut să nu mă întreb cum se suportă unii oameni. Cum pot să vorbească atât de rău pe alții și apoi să-i pupe cu pasiune în locuri umbroase?
Personal, am preferat tot timpul feedback-ul direct. Dacă cineva consideră că am făcut o tâmpenie, mi se pare de bun simț să vină să-mi spună în față. Dacă cuiva nu-i place comportamentul unui om, cred că-i cel mai ok ori să discute direct despre asta, ori să rupă legăturile cu respectivul și gata. Nu putem fi de acord cu toată lumea, e adevărat. Dar nici să ne apucăm să ne înjurăm pe la colțuri nu-i tocmai bine. Mai mult, dacă îți și dai seama că omul despre care aveai o părere proastă e defapt un om de calitate, nu fi ipocrit în continuare. Du-te și stai cu el la o poveste. Cred că-i cel mai sănătos și mai productiv de ambele părți, chiar dacă de cele mai multe ori nu ajungi să-i fi vreodată în viață cel mai bun prieten.
În fine. Mă opresc aici. Nu-mi plac curvele de oameni și, din păcate, se pare că tot mai des întâlnesc specimene din astea. Degeaba am încercat eu să rup legături cu unii și alții, afluxul de nesimțire pe care-l văd în jurul meu e mult prea mare.Cred că trebuie să mai lucrez puțin la gradul de nepăsare cu care tratez viețuitoarele din jungla asta.
*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov
Conform DEX, o relație se definește ca fiind o legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile acestora. Așadar, o relație presupune cel puțin doi subiecți între care se realizează o serie de legături.
Doi oameni pot relaționa sub mai multe forme. Pot fi prieteni, parteneri de afaceri, colegi, cunoștințe, membri ai aceleași familii, iubiți, soți, ș.a.m.d. Atât timp cât dezvoltă orice fel de relație, se presupune că între ei există și niște interacțiuni. Acum termenul de interacțiune presupune o serie de acțiuni în ambele sensuri.
Relațiile sunt parte din noi. Știm deja că omul este o ființă socială și că, în izolare are toate șansele să o ia razna rău de tot sau chiar să moară. Așa că, vrem, nu vrem, trăind în societate trebuie să păstrăm vii relațiile cu alți oameni. Norocul nostru că avem posibilitatea de a alege cu ce fel de oameni să interacționăm și pe care din ei să-i evităm. Dacă relațiile ne păstrează în viață, unul dintre păcatele capitale ar trebui să fie: să nu ucizi relațiile pe care le ai cu semenii tăi, decât dacă e imperios necesar și dictat de motive obiective.
Bineînțeles, ca în orice, și în lumea asta a interacțiunii umane există o serie de reguli. Nu poți, pur și simplu să decizi că vrei să fii cel mai bun prieten al cuiva și peste noapte să și devi asta. Trebuie să treci printr-o serie de evenimente care să te ajute să-i câștigi încrederea și simpatia. La fel, nu poți nici să omori o relație doar pentru că te-ai trezit azi dimineață cu fața la cearșaf. Atunci când ai dezvoltat un minimum de interacțiune cu cineva, e de bun simț să-ți raportezi și la acea persoană deciziile cu privire la modul în care relaționați.
De exemplu, Ion și Gheorghe sunt prieteni. Beau împreună, muncesc împreună pământul, se mai ajută cu câte un sfat sau cu câte o vorbă bună când e cazul. Într-o dimineață, trezit cu fața la cearșaf că Mărie n-a făcut cafeaua bună, Ion decide că nu mai vrea să fie prieten cu Gheorghe. Și devine bădăran, prost crescut, nervos. Vorbește urât cu prietenul și vecinul lui, după care își bagă picioarele în relația pe care au dezvoltat-o. Că lui nu-i pasă că i-a promis lui Gheorghe că-l ajută a doua zi să-și sape grădina, că pe-a lui Ion au săpat-o ieri. Nu-i pasă nici că Gheorghe, bietul, e nedumerit de ce se întâmplă. Ion știe că el e cel mai deștept și, dacă zice o treabă, apoi așa e cu siguranță. Așa că Gheorghe nu poate decât să fie prieten bun și să ia totul ca atare.
Și uite așa mor relațiile. Că nici Gheorghe nu-i tâmpit. Are și el propriul sistem de valori și, uneori, mai și judecă. Și dacă vede că Ion e razna rău de tot, apoi se ia și pleacă-n lumea lui, că mai trăiesc în sat și Vasile, și Ilie, și Miron.
Da’ nu-i păcat să omori o relație numai pentru că tu te crezi mai deștept decât restul pământului? Că poate ai tu intenții bune, dar vorba aia, lipsește practica. Și în loc să strângi în jurul tău oameni, te vei trezi într-o zi singur. Nu-s chiar proști toți filozofii ăia care afirmă că omul e o ființă socială, făcută să aparțină unui grup. Și nici ăia care spun că relațiile au propriile lor regului de formare și desfacere. Nu te trezi tu mai deștept decât 2000 de ani de existență, că nu rezolvi nimic decât să omori niște relații și apoi să-ți pară rău.
Spre deosebire de mulți, am norocul să mă fi născut într-o familie cu părinți exemplari. Ai mei dragi doi încă se țin de mână pe stradă și la 50 de ani. Nu a călcat vreunul strâmb de când sunt împreună și asta înseamnă 27 de ani lungi și grei. Să zicem că m-am născut într-un mediu bun și sănătos, în care amândoi au făcut tot ce au putut să ne fie nouă bine.
Când eram mică îmi imaginam că așa sunt toți părinții: grijulii și iubitori, deschiși la minte și la suflet, atât între ei, cât și cu odraslele lor. Apoi am crescut și am aflat tot felul de povești. Ba că tata nu știu cui e un alcoolic care-și bate nevasta și copiii ca să dovedească el cât e de cocoș, ba că mama altcuiva primește în vizită cam mulți ”prieteni”, ba că nu știu care din părinți și-a luat lumea în cap și a uitat că a lăsat în urmă un început de familie.
Oamenii-s de tot felul și, din păcate, am ajuns la concluzia că părinți ca ai mei sunt puțini în lumea asta. De cât sacrificiu de sine e capabil fiecare om pentru familia lui, n-o poate ști nimeni mai bine decât cel în cauză. Totuși, sunt atât de mulți cei care se pun pe ei pe primul loc, încât mi-e frică să mă gândesc cum vor avea ei vreodată copii fericiți. Pentru ăla micu’ nu-i așa de important dacă tati și mami au ditai plasma în sufragerie, dar e important dacă e dus duminica de mână la o înghețată. Nu-i important nici că tati se spetește muncind, dacă uită seara să-i citească o poveste înainte să adoarmă.
Am impresia că uneori uităm cât de ușor poți aduce zâmbetul pe buzele unui copil și cât de greu e să se împace cu ideea că unul sau ambii părinți și-au bătut joc de viața lui pentru că erau prea ocupați să-și găsească ei fericirea. Mie, când eram mică, îmi citeau povești și ne uitam împreună la diapozitive. În weekend, tata se plimba cu noi, cu biciletele, ne ducea la înghețată sau făceam împreună oameni de zăpadă, în funcție de sezon. Mama ne făcea clătite și se juca cu noi, ne ajuta la temele de casă și ne dădea sfaturi când credea că-i necesar. Tot de la tata am învățat și ce înseamnă muzica bună, cât de important e să înveți tot timpul lucruri noi, cum se ține contabilitatea unei firme, că numai prin muncă susținută pot face ceva cu viața mea și că, în viață, lucrurile cele mai importante sunt cele mici, pe care trebuie să-ți iei timp să le vezi.
Nu pot decât să îmi doresc să devin, într-o bună zi, un părinte așa cum îmi sunt ei mie. Pentru că am văzut atât de mulți copii (între timp au devenit oameni mari) care au rămas cu sechele și prezintă tot felul de tulburări de personalitate. Pentru că nu îmi doresc ca la 50 de ani copilul meu să nu vrea să mă vadă. Pentru că nu știu dacă aș putea trăi cu ideea că un suflet din lumea asta a fost călcat în picioare pentru că eu n-am știut cum să fac să-i fie bine.
Azi vă doresc doar să aveți în voi atât de mult suflet, încât să fiți cei mai buni părinți atunci când o fi vremea.
*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov
Nu înțeleg ce-i mai obositor pentru oameni: munca sau statul la birou? Că de muncit, știu mulți care muncesc cu drag și spor în fiecare zi a săptămânii și nu se plâng, nu înjură, nu ridică statui zilei de vineri. Dimpotrivă, regretă că n-au timp să lucreze destul, renunță la viața personală pentru a avea timp să mai muncească ceva, își ignoră din când în când prietenii.
În contrast, cei care stau la birou (și subliniez stau, pentru că cititul statusurilor de pe Facebook, Twitter sau răsfoitul Readerului nu se pun ca muncă, ci ca stat degeaba sau frecat de mentă) se plâng că-s tare obosiți, că lunea e cruntă, că marțea e cu ghinion, că miercurea e mult de lucru, că joia e prea departe de weekend și că vinerea nu mai trece odată. Ba, am întâlnit vreo câțiva care sunt supărați și pe ziua de duminică. Doar după ea urmează luni.
Cu siguranță statul degeaba e mai obositor decât munca. Îți poți imagina cum e să stai să numeri orele până ești liber? E ca un fel de pușcărie. Ai voie să te odihnești doar în anumite zile, în anumite intervale orare. Cred și eu că nu-ți mai arde să fii creativ, să aduci îmbunătățiri la ceea ce ar trebui să muncești (nici n-ai cum, că nu te poți concentra prea bine cu atâtea update-uri pe Twitter) și vrei doar să dormi. Te consumă ideea că trebuie să faci ceva anume și copilul răzgâiat din tine se răzvrătește ca atunci când erai mic și mama te punea să citești înainte să mergi afară la joacă. Nici atunci n-ai citit, că-ți era capul doar la joacă, nici acum nu muncești, din același motiv.
Omul care muncește știe că munca nu se termină niciodată și cel mai bun exemplu pe care-l cunosc e tata. Nu l-am văzut vreodată făcând altceva decât să muncească. Până și atunci când spune că e în vacanță, tot la munca lui se gândește. Singurele momente în care chiar se odihnește e atunci când nu mai poate munci, că e prea obosit. Atunci se retrage în lumea lui, ascultă muzică, vede un film sau doarme. Nu l-am văzut vreodată să se plângă de oboseală și apoi să se zbânțuie pe la vreo chermeză, doar pentru a se plânge din nou a doua zi că, vai, o fi mahmur.
Și-acum n-aveți decât să dați cu piatra, dar eu tot cred că mulți așteaptă ziua aia de odihnă doar să-și bată joc de ea, că nu poți aprecia la justa valoare ceva de care n-ai cu adevărat nevoie.
*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov
La șezătoarea din sat, în birtul preferat, la o șuetă cu prietenii aiurea în tramvai, bârfa e la ordinea zilei. Toată lumea vorbește despre toată lumea. Să arunce primul cu piatra ăla care n-a bârfit în viața lui pe cineva! Ok, deci de bârfit, toți bârfim. Dar pe cine?
Sunt oameni pe care îi cunoști tangențial, despre care auzi tot felul de lucruri, despre care știi, la rândul tău, anumite povești. Dar sunt și oamenii ăia care ți-s dragi. Despre care nu-ți place să auzi sau să spui lucruri rele, pentru că doare să-i vezi altfel decât așa cum îi știi tu. Nu vrei să-ți schimbi percepția despre ei, pentru că tu îi iubești pentru ceea ce crezi că sunt și pentru ceea ce ți-au arătat ție că sunt. Poate alții nu s-au bucurat de aceleași privilegii din partea lor. Poate sunt doar invidioși pe relația dintre voi. Important e că se nasc mereu povești care dor și pe care le-ai vrea aruncate undeva într-un colț, departe de urechea ta.
Nu-mi place să aud oamenii vorbind de rău persoane care ar trebui să le fie foarte apropiate sau pe care le fac să creadă că le sunt foarte apropiate. Poate e doar o metodă defensivă, poate mă simt eu bine cu impresia pe care mi-am făcut-o despre anumiți prieteni sau pur și simplu nu suport să aud pe cineva vorbind de rău oameni pe care eu îi admir sau îi iubesc. Îmi amintesc cum, acum o vreme, un prieten drag mie nu avea o impresie prea bună despre un alt prieten. Mie-mi erau, atunci, tare dragi amândoi, chiar dacă nu le-am zis asta. Mno, pe prietenul ăsta drag l-am rugat să nu-mi mai evidențieze defectele celuilalt, pentru că mă deranja, chiar dacă știam că are dreptate. După ceva timp, m-am dus la ușa lui să-i spun că a avut mare dreptate, dar m-a durut tare treaba asta. Pentru că, la un moment dat, celălalt mi-a fost drag.
Din păcate, am întâlnit și cazuri de oameni care, după ce s-au despărțit de cineva, au început să împrăștie povești urâte despre omul cu care au împărțit aceleași pijamale pentru o vreme. Acum, mă întreb, oare dacă te-ai asociat cu o persoană și apoi, chiar dacă nu mai e lângă tine începi să vorbești urât, nu-i ca și cum ți-ai face antireclamă? Ok, toți greșim, toți ne îndrăgostim de oameni nepotriviți uneori. Dar hai să nu scuipăm unde altădată am ridicat altare. Că-i păcat. Cu siguranță atunci când am început să investim sentimente în omul ăla, am văzut ceva frumos și cu potențial de bine. Hai s-o lăsăm așa cum e și să încercăm fiecare să ne vedem de treaba noastră, că-i mai sănătos.
*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov
Obsesiile oamenilor sunt nenumărate. De la melodii puse pe repeat câte 2-3 zile, la tapetat camera cu pozele unei tipe, am avut ocazia să văd o mulțime.
Prietenii psihologi mi-au spus că cele mai multe obsesii sunt generate de teama de eșec. Aici discuția ar fi mai complexă. Eșecul, ca iadul, e perceput de fiecare în felul lui. Pentru unii, cel mai mare eșec este singurătatea. Pentru alții e lipsa de recunoaștere din partea celorlalți sau lipsa banilor sau mai știu eu ce lipsă. Important e că teama asta autoindusă duce la obsesii. Atunci când găsim ceva ce credem noi că poate deveni subiectul liniștii și împlinirii noastre, avem toate șansele să devenim obsedați de acel lucru. Defapt, suntem obsedați de pierderea lui. De ce s-ar întâmpla dacă anumite constante din viața noastră s-ar schimba din cauza lipsei unui acel CEVA.
Și de aici…haosul. M-am plâns de vreo câteva ori că în jurul meu gravitează stalkeri. Obsesiile astea umane mi se par cele mai nasoale. Că dacă ești obsedat de o melodie și o asculți pe repeat vreo 3 zile, singurul lucru rău pe care-l poți face cuiva este să-l enervezi și să te înjure zdravăn. Dar dacă viața ta are ca centru al universului o persoană, apoi eu zic c-ar trebui să te controlezi puțin la cap. La fel cred și despre fanaticii religioși. Da, unii cred în Dumnezeu, alții în Allah, alții în forțe divine fără nume și fără scop, alții nu cred în nimic. Irelevant. Dar dacă ajungi să construiești altare și sfinți și să umbli la pupat de moaște, cred că undeva n-ai înțeles bine despre ce-i vorba în povestire. Cu atât mai mult cu cât știu cazuri în care oamenii s-au călcat în picioare la propriu pentru a ajunge să atingă niște oase îmbălsămate.
Bineînțeles, foarte întâlnite și discutate doar cu anumită perdea sunt obsesiile sexuale. Să nu te scape ceasu’ rău pe ceva site-uri porno mai BDSM că te crucești de ce-i pe acolo. Problema nu e că mulți vor să încerce o dată sau de două ori. E normal, curioși suntem de când lumea. Durerea e că am cunoscut cazuri de oameni care-și umplu sertarele dulapului cu bikini ai tipelor cu care și-o pun. Sau cu parfumurile preferate ale iubitei, cătușe de diverse forme și mărimi, poze luate de pe interneți și lista poate continua. Mai trist e că ajung să nu mai simtă niciun fel de plăcere în sexul normal și trebuie să-și provoace în permanență tot felul de scenarii bolnave pentru a atinge un orgasm. La ce să complici lucrurile într-atât?
N-am o problemă cu practicile sexuale ale oamenilor, Doamne ferește! Dar dacă ajungi să faci rău altora sau chiar ție prin comportamentul pe care-l ai, musai să vezi un doctor. Nu mai insista în prostia ta, că riști să te trezești cu ordine de restricție, amenzi sau poți chiar să te rănești singur așa rău de să ajungi invalid.
Știi, obsesiile astea se vindecă cu ajutor de specialitate. Dar, în primul rând, trebuie să-ți dai singur seama că ai o problemă. Degeaba vin eu să-ți spun că ești dereglat. Cel mult n-o să mai vorbești cu mine toată viața. Ar fi indicat să îți dai seama din toate refuzurile pe care le primești și din toate mutrele alea strâmbe pe care ți le aruncă oamenii din jurul tău că ceva, undeva, e greșit în comportamentul tău. Du-te și tratează-te. Ne-ai fi de mare ajutor tuturor.
Bun. Și acum obsesia muzicală a momentului, via Richie.
The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.
