În liceu, eram îndrăgostită de un EL. Pentru că nu prea aveam eu curaj să-i spun ce și cum (deh, am fost un copil timid) m-am gândit că poate ar fi o idee bună să-l impresionez cu ceva. Și aflu de la niște prieteni comuni că-i place foarte mult cafeaua, că-i pasionat de tot felul de sortimente. Bun! Și mie-mi place, deci era simplu. Urma să-l invit la o cafea.
Problema era că, pe vremea aia, fetele nu prea se duceau să invite băieți la cafea. De fapt, nici acum nu prea chem eu oameni la cafea, decat dacă-mi sunt prieteni sau colaboratori. Și-atunci m-am gândit eu că aș putea să organizez o seară de filme și povești (în realitate, cam echivalentul de acum al unei seri de jocuri) la care să-mi chem 2-3 prieteni și pe EL.
Zis și făcut. Numai că seara a fost programată să înceapă pe la ora 17:00 că eram și noi mici și aveam de mers la școală a doua zi. Așa că am încercat să îmi aștept prietenii cu cafea. Să nu vă imaginați că aveam vreun espressor foarte special prin casă, că n-aveam. Ai mei, mari fani de nes, nu prea aveau nevoie de ustensile complicate pentru a prepara cafeaua. Și-atunci să mă vezi pe mine, antitalentul, cum mă chinuiam să fac experimental un cappuccino. C-am zis să încerc înainte să vină musafirii, că cine știe.
Acum, majoritatea știți, spuma de cappuccino este de fapt spumă de lapte. Nu frișcă la tub, cum ați primit în unele localuri. Nici alte bazaconii. E o simplă spumă de lapte. Vorba vine, simplă. Că nu-i ușor de făcut. Bun. În lipsă de espressor sau presă franceză, înarmată doar cu niște lapte și un mixer, m-am gândit că n-are ce să fie rău. După vreo 40 de minute de încercări, am ajuns să bat laptele cu un tel mic, cu mâna, cămixerul l-am ars și vasul în care am încercat să fac spuma era împrăștiat pe perete. Până la urmă am improvizat un shaker (două pahare din aluminiu, din acelea pe care le folosesc când merg pe munte) și am shake-uit laptele ăla până am reușit să fac spuma…după ce de vreo câteva ori am împrăștiat paharele alea, că nu erau prinse cu nimic între ele.
După o oră, aveam bucătăria plină de lapte, vase murdare și nervi, dar aveam spuma de cappuccino. Din păcate, când au ajuns musafirii mei, spuma se lăsase de tot și arăta oricum numai bine nu. Din fericire, eșecul meu într-ale bucătăritului l-a impresionat cumva pe EL și m-a invitat la o cafea. Care s-au făcut apoi vreo doi ani de cafele.
Azi dimineață, în timp ce-mi preparam cappuccino, mi-am amintit de povestea asta. De-aveam atunci, în ’99 un Tassimo, ce simplă ar fi fost povestea. Cu jucăria asta cappuccino se prepară în 3 minute, pe ceas. Iei o capsulă de lapte pentru cappuccino și o capsula de espresso, le bagi, pe rând, în Espressor și apeși un buton. Un buton! Și gata cappuccino, cu spuma lui de lapte cu tot. Mă gândeam că de-ar fi fost EL pe aici, l-aș fi chemat la o cafea azi. Și-așa nu am mai vorbit de prea mult timp.
Filmulețul cu-mprumut de la Raluxa.