Așa cum într-o melodie cu instrumentație bună întâi îmi atrage atenția basul nu chitara sau vocea, într-un grup de oameni îi observ întâi pe cei care nu sunt foarte stridenți și aparent tac. De multe ori lasă impresia că sunt neinteresați de discuții și distanți, pierduți undeva în lumea lor. Dacă după o vreme mă reîntâlnesc cu ei, am toate șansele să-mi reproducă părți întregi din discuțiile în care păreau atât de puțin implicați. Oamenii care tac sunt fascinanți. Aparenta lor liniște e intrigantă și, uneori, de-a dreptul incomodă pentru cei ce nu le înțeleg atitudinea.
Sunt cei care văd dincolo de spectacolul ieftin pe care-l joacă majoritatea oamenilor atunci când se întâlnesc. Ei au înțeles că fiecare afișează o mască pentru a se poziționa în raport cu ceilalți și își joacă rolul cu cel mai mare stil. Știu că cel care râde până la epuizare în public, e foarte posibil să defuleze lucruri mai puțin amuzante cu care se luptă acasă. La fel, știu că cel care vorbește despre relații și sexualitate mai mult decât ar fi normal, e foarte posibil să posede o serie de frustrări pe care, mai mult ca sigur e chiar incapabil să le recunoască. Cel care vorbește despre munca lui în orice context e probabil obosit și stresat de ceea ce face, nu neaparat încântat, așa cum afirmă, iar cel care e sufletul petrecerii, acasă e posibil să fie un cățeluș cuminte și ascultător.
Oamenii ăștia care tac râd în sinea lor de tot show-ul ieftin care le este afișat zi de zi. Pentru că ei se cunosc mai bine de atât și știu foarte bine unde se poziționează în raport cu fiecare dintre ceilalți. Nu simt nevoia să demonstreze nimic, nici să braveze. Știu că sunt altfel pentru că înțeleg anumite lucruri și sunt satisfăcuți de ideea asta. Spectacolul e pentru cei care simt nevoia să se poziționeze într-un anumit fel, nu pentru cei care știu foarte bine cum stau lucrurile. Așa că ei stau, ascultă și râd de ridicolul din jor. După care se ridică, pleacă și își văd liniștiți de viață. Pentru că au și lucruri mai bune de făcut decât să se intereseze de soarta tuturor frustraților din lume.
Cu un om tăcut am timp să discut lucruri cu adevărat interesante, nu bârfe despre ce-au mai făcut alții. În preajma lui pot umbla fără măști, pentru că oricum sunt cât se poate de inutile. Ciudat, dar mă simt foarte confortabil dezbrăcată de toate fardurile sociale și îmi pot expune problemele în cel mai firesc mod. Omul tăcut e sincer și dintr-o bucată. Nu bravează, nu se umflă în pene și nu dă doi bani pe gura lumii. Am numai lucruri bune de învățat de la el. Cred că o să mai petrec o vreme aici. Nu mă grăbește nimeni să plec.
Ma crezi pe cuvant ca tot ce ai scris tu acolo se aplica doar pentru introvertiti?
Eu sunt extrovertita de fel si trebile stau fix pe dos: cu cat imi e mai usor sa indrug verzi si uscate pe o tema sau sa glumesc pe un subiect, cu atat mai putine apasari am in zona respectiva. Daca dimpotriva evit discutiile, cel mai probabil ma framanta ceva.
De asemenea, is de parere ca reusesc sa cunosc mult mai eficient oamenii daca ii antrenez intr-o interactiune continua, un tir de intrebari si/sau glume care sa-i scoata din zona lor de confort si sa faca mult prea dificila o prefacatorie sustinuta. Daca stau sa ii urmaresc fara sa ma implic mi se pare ca nu nicio garantie ca nu isi controleaza din umbra tot spectacolul si arata doar ce le convine lor.
Pe de alta parte sunt de acord ca ofera o satisfactie mai mare discutiile cu introvertitii – e cam ca si cum ai seduce fata preotesei in loc de curva satului.
Face sens ce ziceti voi. Eu, ca un om linistit si introvertit, ma voi multumi sa privesc ce comentati… pentru ca, sincer, n-am nimic de adaugat.
Barfele sunt bune :))
Dar te mai si saturi de ele, zau 🙂
Oamenii-liniste iti pun calm in suflet…o vreme. Problema e ca, daca esti un om-agitatie, te saturi foarte usor de liniste daca nu mai e nimic in spatele ei. Le multumesti frumos acestor oameni ca ti-au oferit umarul, ca ti-au lins ranile, ca ti-au refacut stima de sine, dar apoi pleci PReste la “agitatul” tau cu forte proaspete…. Nu ne invatam niciodata lectia, pentru ca nu avem cum sa ne schimbam firea!
Stiu, suntem vazuti cruzi, rai, fara suflet pentru oamenii-liniste, dar poate pur si simplu pentru noi, oamenii-agitati, linistea e doar o alegere momentana, necesara, ca o doctorie. Asta e rolul omului-liniste in viata omului-agitatie…
Daca nu e nimic care sa ne placa in spatele linistii, vom sta ca pisicile la caldura pana ne vindecam, apoi o luam la pas agale, dupa cum ne e firea; cum ai insinuat-o si tu fara sa-ti dai, poate, seama;
Mai stai, nu te grabi niciunde, sunt rari oamenii-liniste!
Știi ce-i ciudat și frumos? Că uneori găsești o întreagă agitație interioară în omul-liniște. Și-o energie pe care mulți oameni-agitație o risipesc inutil. Cum ziceam, momentan e frumos aici. Mai stau o vreme. Mă simt ca o pisică răsfățată 😉
Interesant!
@Oana: da-mi voie sa te contrazic in privinta primelor 2 paragrafe si sa zambesc usor la ultimele doua 🙂
@Cristina: in unele cazuri, linistitul rade in sinea lui, alteori e intrigat pana unde poate merge cate-o sarada. Dar nu de putine ori, linistitul analizeaza cu o oarecare doza de compasiune nevoia agitatilor de a-si cladi o imagine printr-o masca. Uneori e benefic, nu contest, da’ de cele mai multe ori e doar o cursa de bataie lunga intre doua masti dictate conjunctural. Un pic trist, de altfel, ca agitatul nu mai apuca sa fie el insusi si risca de multe ori sa se piarda in detaliile propriului sau scenariu 🙂