Timpul meu cu mine şi cu prietenii mei este unul dintre cele mai importante lucruri. În plus, nu-mi place să dau explicaţii atunci când nu e cazul. De multe ori m-am trezit cu probleme din cauza asta.

În liceu, mama voia tot timpul să ştie ce fac şi unde sunt. O minţeam numai pentru că mă enerva că mă întreabă. Nu făceam nimic spectaculos. Ieşeam cu prietenii mei la o poveste, râdeam până ne plesneau maxilarele de atâtea aberaţii şi mergea fiecare la casa lui. Dar, pentru că mă întreba mereu ce fac şi unde umblu, făceam pe prinţesa ţâfnoasă şi nu răspundeam nimic.

Mai târziu am avut câteva relaţii mai serioase. În două cazuri am ajuns să locuiesc cu oamenii în aceeaşi casă. La început îmi plăcea. Ştia fiecare dintre ei că am nevoie de timpul meu şi mă lăsau în pace. Dar apoi au apărut pretenţiile. Unde mergi? Ce faci? Cu cine te întâlneşti? De ce nu pot să vin şi eu? Bineînţeles că iar începeam să fac pe tăcuta şi nu răspundeam nimic. Era stabilit de la început că nu ne punem întrebări aiurea, că fiecare se vede cu cine vrea şi că, doar dacă e cazul de mai mult, venim frumos acasă şi discutăm despre asta.

M-am trezit cu unul verificându-mi mesajele din telefon, cu altul urmărindu-mă pe stradă. Da, ştiu, e vina mea, singură mi i-am ales. Dar să fim serioşi. Dacă îţi spun că mă duc să mă întâlnesc cu prietenii mei de-o viaţă, ce-i chiar aşa de greu de priceput? Şi cum poţi să te miri că îmi strâng toate lucrurile şi plec când te prind că începi să-mi suni agenda să verifici dacă chiar am fost unde ţi-am zis că merg?

Mă amuză la culme când mă trezesc cum unul şi altul propăvăduiesc libertatea într-o relaţie şi apoi ajung să facă pe detectivul particular. Cred că-şi imaginează o lume frumoasă doar pentru ei. Se ia omul, merge la un meci cu băieţii, bea o bere, două, trei, vine acasă. Proasta îl aşteaptă cu masa pusă, cu dor şi fără întrebări stupide. Doar n-a făcut prinţul nimic rău. Aşa-i, sunt perfect de acord. Dar când eu fac acelaşi lucru, de ce naiba îmi explodezi în faţă?

E un fel de libertate ca în fabulele lui La Fontaine. Nu se poate totuşi, să ceri ceva şi să nu oferi în schimb nimic. Eşti liber să faci ce vrei tu, atât timp cât mă laşi în lumea mea, la fel de liberă pe cât îţi doreşti şi tu să fii. Dacă chiar reuşeşti, s-ar putea să avem o şansă să fie bine. Până atunci, să ne vedem fiecare de libertatea lui.