De-a lungul istoriei avortul a fost un subiect destul de controversat. Au existat perioade în care a fost permis, tolerat sau interzis, în funcţie de diverşi factori, de cele mai multe ori sociali şi politici.
În Europa, până spre sfârşitul secolului 16 avortul era o chestiune tolerată, în sensul că în majoritatea ţărilor nu exista vreo lege despre el. Apoi a venit Papa Sixtus V şi l-a interzis, pe considerentul că avortul înseamnă crimă. Şi interzis a rămas în Europa, până prin 1920, când URSS, Islanda şi Suedia au dat o lege prin care permiteau avortul în anumite condiţii.
Dar creşterea semnificativă a numărului de avorturi a apărut ca urmare a mişcărilor de emancipare a femeii din anii ’60 şi, mai ales, în deceniul imediat următor. Dacă în Germania de Vest (RDG), în 1968 au fost înregistrate 2800 de avorturi, în 1980, în decembrie, numărul crescuse la 87.702! Şi odată cu explozia asta, au început şi mişcările semnificative pro şi contra avort.
Bineînţeles, Biserica (c-o fi ea ortodoxă sau catolică) s-a declarat împotrivă. La fel şi o serie de tradiţionalişti. De celalaltă parte se află oamenii cu educaţie peste medie şi o parte semnificativă dintre doctori. Şi dezbaterile şi certurile dintre ei continuă la nesfârşit. Între timp, cea mai mare parte a lumii civilizate a legalizat avortul.
Dar istoria ne povesteşte faptele la scară largă. Ce se întâmplă cu fiecare femeie care alege să facă un avort e o altă poveste. Dezbatem aici cazurile de avort care nu au legătură cu situaţii critice de sănătate a femeii, sarcinile care nu apar în urma unui viol şi nici cele ale fetelor mult prea mici pentru a putea duce o sarcină la bun sfrşit. Adică acele cazuri de femei normale, mature, care aleg să facă un avort pentru că nu se simt pregătite să fie mame, vor să se axeze pe carieră sau educaţie sau consideră că relaţiile pe care le au cu tatăl copilului nu sunt de aşa natură înct să permită naşterea unui copil.
Am studiat problema mai ales în ultima perioadă când, întâmplător, în jurul meu au apărut diverse femei care au avut un avort sau sunt pe punctul de a face unul. Unele dintre ele au discutat situaţia cu tatăl copilului, altele nu. Unele au luat decizia împreună cu familia şi iubitul, altele nu. Unele se simt vinovate şi suferă, altele sunt la al 3-4-lea avort şi nu mai văd asta ca o treabă generatoare de remuşcări.
Pe mine mă sperie ideea că, la un moment dat, aş putea fi pusă în situaţia în care să mă gândesc la un avort. Nu vreau să emit teorii proprii, pentru că, sincer, nu ştiu cum aş reacţiona. Mi se pare însă interesantă discuţia despre perioada în care o femeie află că e însărcinată şi alegerea de a face avort sau a păstra viitorul copil. Până acum, oamenii cu care am vorbit, cu o singură excepţie, au ales avortul. În viitorul apropiat, “excepţia” împlineşte un an şi îşi va sărbători ziua de naştere alături de o mamă singură, dar fericită că e mamă.
Nu ca sunt adeptul facutului de copii in prostie, dar cel mai trist e cand are loc un avort fara nici un motiv, asa doar ca inca un copil nu isi are rostul.
Decat sa sufere mama, tatal si copilul, mai bine avort. Ca sa ai un copil trebuie sa ai si o pregatire sufleteasca si materiala. Ca odata nascut copilul nu prea mai ai ce sa faci decat sa il iubesti. Si dragoste cu forta nu se poate.
Intr-o epoca in care metodele contraceptive sunt pe toate gardurile, avortul n-ar trebui sa fie o problema atat de des intalnita. Din pacate, si incostienta se gaseste pe toate gardurile…
Nu zic ca nu se intampla si accidente, dar alea sunt totusi rare. Sau ar trebui sa fie.
Eu una am ajuns la o varsta cand un copil e binevenit, in ciuda circumstantelor exterioare.
Mai, eu am ceva studii peste medie si tot sunt impotriva avortului.
@jorjh sunt foarte de acord
@crina ai fi uimita sa stii peste cate “accidente” am dat in ultima vreme. de aici si articolul. erau deja prea multe cazuri si simteam nevoia sa vorbesc despre ele
@Dan pai nu zice nicaieri ca toti oamenii cu studii peste medie sunt de acord cu avortul. Ca nici eu nu prea sunt, decat daca exista motiv bine intemeiat. Era asa, o chestie a majoritatii.
daca copilul are sindromul down? ai fi?
e o intrebare pe care mi-o pun des. pentru ca eu sunt total impotriva avortului. si vorba crinei cand poti sa te f*ti oricum si fara griji de ce dracu’ trebuie sa ajungem la avort? din lene si nepasare pentru a face sex ni se pare un drept si nu un privilegiu (cel putin asa-i vad pe multi barbati) iar femeile din lene, nepasare si prostie.
In general, ar trebui sa ne asumam consecintele faptelor noastre.
In ceea ce ma priveste am rationat astfel: daca ai raporturi sexuale, nu poti sa ignori riscul de a ramane insarcinata. Asa ca, daca nu vrei sa iti asumi riscul, renunta la sex :). Sau foloseste metode contraceptive.
A2a parte a discutiei e legata de etica/moralitate/religie. Personal sunt impotriva avortului din motive religioase. La fel cum sunt impotriva sinuciderii sau a omorului (chiar si a unui criminal care ameninta societatea).
Sunt pro-choice si asa am fost mereu. Daca nasterea copilului vine chiar nepotrivit (mama nu-l poate creste) sau fatul sufera de vreo boala ce nu-i va permite o viata normala, nu vad de ce nu. Un copil aruncat in orfelinat nu va fi mai fericit. Nici un copil cu dizabilitati ce-i fac imposibila viata ne-asistata.
Nu sunt de acord cu avortul ca metoda contraceptiva. Inteleg ca se mai intampla accidente, dar asemenea situatii ar trebui sa fie extrem de rare. Plus ca, daca tanara nu este inca in stare sa gaseasca metode corecte de protectie, poate ca ar fi cazul sa faca prostii cand e in stare sa se protejeze, nu la 13 ani.
Foarte de acord cu tine. Din pacate, avortul e cam des folosit ca metoda contraceptiva, mai ales de o gramada de fete inconstiente cu figuri de mari starlete porno.