Puține lucruri mă bucură mai mult decât starea de bine a prietenilor mei. Îmi place să îi știu mulțumiți cu ceea ce fac, motivați să-și ducă visele cât mai departe. Din cauza asta, de câte ori îmi cer ajutorul, fac tot posibilul să îi ajut. Singura problemă în toată povestea e că, deși uneori poate părea tăios sau arogant, cer de la cei care vin să mă roage diverse lucruri să fie expliciți. Să ceară exact ceea ce cred că au nevoie, indiferent că e vorba de un sfat, un serviciu sau un obiect.
Încă de când eram studentă, m-am văzut de multe ori pusă în postura de a-mi ajuta cunoscuții să-și găsească un job. Uneori a fost simplu, alteori nu prea. Cel mai ușor a fost cu cei care am venit și mi-au spus: ”Știu să fac X, Y, Z lucruri, vreau să lucrez aia, preferabil pe atâți bani”. Am dat niște telefoane, am întrebat niște cunoscuți, de obicei am putut ajuta omul sau am știut la cine să-l trimit pentru a obține ceea ce avea nevoie.
Ce mă calcă pe toți nervii e că mă trezesc cu câte cineva care mă sună, din senin, că și-ar dori un job. Punct. Când întrebi frumos omul ce anume caută, vine și cuvântul magic: ORICE. Cum poți răspunde așa? Mie, ca om care te cunosc, expresia asta îmi sună ceva de genul: ”Nu prea știu să fac nimic concret, am nevoie urgentă de bani și, pentru că nu pot să îi mai obțin altfel decât muncind, mă văd nevoit să-mi caut un job”. Ce te face să crezi că o să te pot ajuta, dacă nici tu nu știi să spui exact ce vrei?
Există șanse să chiar ajungi la un interviu (nu s-au terminat job-urile în lumea asta, povestea cum că îți poți căuta un job ani la rând, e doar un mit). Când angajatorul o să te întrebe ce știi să faci, ce-i vei răspune? Orice? De toate? Nimic? Pentru că în contextul ăsta sunt oarecum sinonime. Și când nu știi să faci nimic, cu siguranță n-o să ajungi să câștigi o pâine.
cine vrea orice, nu vrea nimic
cine stie sa faca orice, nu stie sa faca nimic
😉
Bine punctat Cristina!
Nu poti merge la cineva sa ii ceri sa te angajeze, sa aiba incredere in tine si in abilitatile tale cand nici macar tu nu sti de ce esti capabil
Corect, chiar şi atunci când nu eşti capabilă nici să scrii cuvântul “ştii” cu 2 de i când este la persoana a II-a.
nu e doar un mit. eu imi caut de munca de 2 ani de zile si nimic. bine, faza e ca sunt dintre astia care raspund la intrebarea “ce job cauti?” cu “orice”
Incearca sa-ti dai seama ce vrei sa faci, ce asteptari ai de la un job si unde te pozitionezi tu, ca potential angajat, fata de nevoile companiei pentru care vrei sa lucrezi. Dupa ce iti clarifici cateva astepte de genul acesta sunt sigura ca iti va fi mult mai usor. Bafta!
“Povestea cum că îți poți căuta un job ani la rând” nu este un mit. Mi s-a întâmplat să caut şi 3 ani de zile până să-mi găsesc un serviciu (sau job cum spui tu). Şi nu are cum să fie un mit atâta vreme cât sunt cam 400 de candidaţi pentru fiecare… job disponibil.
Ce anume iti doresti sa lucrezi?
Deci, dacă am nevoie de un job, aici, în Timișoara, să `trec` pe la tine? 😀
P.S: o să îți spun ce știu să fac. Promit :))
Orice. 😆
Acuma lăsând gluma la o parte, e uşor să vorbeşti din teorie, după cărţi traduse din engleză şi din experienţa de puştan care abia a terminat facultatea de marketing sau relaţii publice.
Pe mine m-a prins Revoluţia din ’89 lucrând într-o fabrică comunistă. Făceam motoare electrice pentru macarale, trenuri de mină şi ascensoare. Prima oară când a trebuit să îmi caut un loc de muncă a fost în 1991. De atunci am trimis sute de CV-uri şi am fost la zeci şi zeci de interviuri aproape non-stop. Am făcut o facultate şi zeci de cursuri de operator PC, web design, grafica, fotografie, masaj şi reflexoterapie etc. Am lucrat cele mai diverse meserii, ca vânzător stradal, operator dezinsecţie-deratizare, înregistrări audio, facturare pe PC, am lucrat şi în cazino, notariat, în televiziune ca tehnician, editor web ş.a.
Situaţia nu este aşa roz cum o vezi tu! Nu e suficient să ştii ce vrei să faci, să ştii o meserie şi să fii optimist. Contează foarte mult şi situaţia de pe piaţa muncii, prejudecăţile şi mentalităţile angajatorilor, corupţia, pilele şi nepotismele.
Situaţia cea mai nasoală este după ce treci de 35 de ani, pentru că atunci nu mai contează ce ştii şi ce ambiţii ai, pentru că, dacă nu ai relaţii, pur şi simplu nu mai eşti chemat la interviu şi astfel nu mai ai ocazia să dovedeşti de ce eşti în stare.
De multe ori, în anii trecuţi, am fost chemat la interviu numai ca cei de acolo să facă băşcălie pe seama mea şi să se distreze. Alteori am fost refuzat fără să mi se dea explicaţii, iar în alte cazuri, după ce mi-au citit CV-ul mi-au spus ironic că sunt prea pregătit pentru postul lor şi poate că vreau ceva mai bun şi mai bine plătit.
Azi, când e criză, observ că şi cei mult mai tineri decât mine încep să aibă acelaşi gen de probleme.
Dar nu e nicio bășcălie. Până acum, de câte ori mi-am dorit un job am făcut tot posibilul să-l obțin. Și l-am obținut. Nu pentru că sunt mai tânără și mai optimistă decât alții. Pentru că munca pe care am depus-o până în momentul aplicării la acel job, modul în care m-am prezentat la interviu și recomandările pe care le-am avut au dovedit că sunt persoana potrivită pentru job-ul respectiv.
Ai dreptate, după 35 de ani e mult mai greu să găsești ceva care să te mulțumească, pentru care să nu fii supracalificat și care să fie accesibil prin metodele clasice de găsire a unui job. Cred că în acest punct ar trebui mers mai mult pe recomandări și pe network-ul pe care l-ai creat în atâția ani de muncă.
Cât despre oamenii de resurse umane care nu mai dau niciun semn de viață după interviu, no comment. Într-adevăr e plină lumea de ei și gestul lor e unul foarte urât.
Lucrurile de care poţi fi sigură sunt că ai luptat pentru un loc de muncă şi l-ai obţinut. De motivele pentru care ai fost angajată nu ai cum să fi sigură niciodată. Nu poţi generaliza o experienţă personală care a avut loc în anumite condiţii,care ţin de timp,loc şi multe altele şi să o oferi drept reţetă pentru toţi ceilalţi. Lumea este mult prea complexă pentru aşa ceva!
Cei care cauta “orice” sunt dispusi (sau cel putin asa sustin) sa asculte oferte concrete din orice domeniu. Apoi le vor aplica un filtru prin care vor respinge unele. Daca stiu sa faca orice/de toate/nimic e clar: te referi la majoritatea “din online”. Trimite-i acolo, ca ala e locul lor!
Legat de ce discutati voi aici, care e o discutie mai serioasa, 90% din povestile cu CV-uri si resurse umane sunt povesti. Adica respectivii NU CAUTA SA ANGAJEZE. Sunt oferte cu 300 de cndidati si postul e in continuare liber? De 3 luni?
@Cristina: nu stiu cum ai facut tu totul pentru a obtine un post. Ai o calificare (dac ai) si o imagine. In rest, depinde prea putin de tine. In Romania treaba cu mentalitatea si ideologia firmei e apa de ploaie – exceptie sunt unele multinationale unde filtrul este sus pe scara ierarhica. In plus sfaturile acestea ale tale merg doar pentru unele domenii…sper ca esti constienta de asta (colegul tau de echipa nu e).
Cand nu era criza, eu, absolvent de stiinte politice / profil uman bilingv in liceu, m-am angajat ca ‘salesman’ pe elctrice, sanitare masini etc, you name it.
Intrebarea care mi s-a pus a fost: bai, esti sigur ca vrei sa inveti? ca pari destept! iar raspunsul a fost da!
In linii mari am facut orice. Bine.