Îngeri și seriale britanice

La Feminin

M-a înnebunit Adi vreo câțiva ani buni cu Doctor Who. E un serial SF cu un fel de extraterestru cu două inimi care se plimbă prin timp și spațiu cu ajutorul unei nave spațiale în formă de cabină telefonică britanică. Știu, sună dubios. De-asta nici nu m-am putut mobiliza să mă uit la serial până recent, deși sunt mare fan al SF-ului.

Ei bine, sâmbătă seara ne-am adunat mai muți prieteni să socializăm în modul nostru mai special. Adică am stat și ne-am uitat la clipuri amuzante, am ascultat muzică, am discutat toată filozofia din universul ăsta și din încă vreo două și, pentru încheiere, ne-am uitat la câteva episoade din acest serial care mi-a bântuit ultimii ani, Doctor Who. 

Pentru prima dată am văzut filmul cu alți ochi. După ce am tras o sperietură cruntă din cauza unor îngeri de piatră care se mișcă doar când nu-i poți vedea, m-am forțat vreo câteva minute bune să nu clipesc. ”Don’t blink!” Și-am rămas cu asta. După încă vreo două episoade am început să-mi doresc să am și eu două inimi, iar spre final, târziu în noapte, am făcut lista de episoade și, duminică, după ce-am fost să votez (ca un cetățean responsabil), am început să mă uit la Doctor Who. Și chiar mi-a plăcut primul sezon.

Acum, c-o fi un serial care merită văzut, nu pot să vă spun. Anturajul meu are cele mai dubioase gusturi, deci sistemele noastre de valori sunt oarecum diferite de ale majorității. Ce pot însă să vă spun cu certitudine este că episodul cu nenorociții îngeri de piatră încă mă bântuie. Aseară, în timp ce mergeam spre casă la o oră destul de mică, pe străzile pustii ale Timișoarei se auzeau doar pașii mei și câte un câine vagabond rătăcit. Mi-am uitat căștile acasă, deci n-am avut parte de muzică și-a trebuit să merg ascultând ecoul sinistru al tocurilor și vântul care mătura frunzele. De ce oare marțea, după 12 noaptea, nu-i nimeni pe străzi?

Și-atunci m-a lovit. De pe una din clădirile istorice ale orașului mă privea cu ochii împietriți un chip de înger. Am simțit că genunchii mei devin moi, ca de cauciuc, și inima a început să-mi bată cu putere. M-am speriat de o prostie absolută. De m-ar fi văzut cineva cum arătam, stând în drum, cu ochii mari, chinuindu-mă să nu clipesc, m-ar fi internat de urgență la Gătaia. În minte mi-am calculat cel mai scurt traseu spre casă, în așa fel încât să nu trec pe lângă statui, clădiri istorice, case recondiționate și alte minuni. Nu-i ușor să găsești așa ceva când te afli fix în centrul orașului.

Așa că am sunat un prieten. Da, noaptea la 12, într-o zi de marți, m-am speriat atât de tare de o prostie de film pe care l-am văzut sâmbătă, încât am sunat un prieten. Logica mea s-a pitit într-un colț, și-a dat două palme și s-a resemnat. No, să mai spună cineva că Doctor Who nu-i un serial bun, fir-ar ea să fie de treabă!

Comentarii

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: