Îmi cer scuze!

O serie de evenimente recente mi-au amintit cum poate fi românul inventiv când trebuie să se scuze. Nu mă refer aici la chestiile acelea nevinovate gen “Mi-a mâncat câinele tema.”, “Mi-au furat extratereştrii proiectul.” sau “Era un trafic îngrozitor! Scuză-mă că am întârziat ( o oră şi jumătate).”
Îmi vin în schimb în minte evenimente de când eram prin liceu, cum ar fi colegul care, la sfârşitul clasei a 11-a, avea 14  scutiri medicale cu abces dentar pentru anul şcolar în curs. Sau prietena din copilărie care mereu “uita” să îmi aducă chestiile împrumutate înapoi, pentru că mereu “mama a fost internată” (deşi mă întâlneam cu biata mamă la magazinul de la colţ aproape zilnic, că doar eram vecine).

Da, ai ghicit. Mă refer la scuzele acelea nesimţite şi de prost gust, folosite de atâtea ori încât îţi e jenă ţie de minciuna gogonată care îţi este aruncată în faţă. La care întorci capul în altă parte, simţi un gust amar şi nu ştii cum să ieşi mai repede pe uşă sau cum să-i trânteşti telefonul în nas. Tot tu fiind cel politicos. Pentru că, nu-i aşa, ai învăţat de la mama când erai mic că nu-i frumos să fii mitocan. Că, dacă uneori oamenii sunt de prost gust, nu trebuie să fii şi tu ca ei.

Mă întreb acum dacă numai mie mi se întâmplă să dau peste persoane din categoria asta, a mitomanilor. Poate am un magnet special cu care îi atrag înspre mine. Sau poate sunt doar prea sensibilă la bădărăniile din jurul meu. Da. Poate e normal ca în decurs de 2 luni, oamenii care trebuie să se achite faţă de tine cu diverse, să aibă maşina în service de mai mult de 10 ori. Poate sunt doar şoferi proşti şi sunt eu o insensibilă, că nu înţeleg cât îi costă reparaţiile. Of.

12 Comments