Am rasfoit azi bloguri de foşti OSUT-işti. Mi-am adus aminte de oamenii pe care i-am întâlnit miraţi cand, acum mulţi ani, am deschis hotărâtă uşa sediului şi am întrebat foarte natural: “Eu la cine ma înscriu?”. Ca-n cântecul acela cu “A long, long time ago”. M-am bucurat să-i văd ca un exemplu, ca prieteni, ca oameni cu care am împartăşit multe. Mă bucur şi acum să-i văd “mari”.

Şi mă loveşte brusc în mijlocul nostalgiei. Ştiu, cu toţii evoluăm. Dar înspre ce? Unii oameni (puţini. Statisticile arată că foarte puţini ) sunt fericiţi. Îşi implinesc visele pentru care au muncit o viaţă, se simt împliniţi şi se bucură din plin de realizări. Alţii (ceva mai mulţi, dar totuşi prea puţini) îi fac fericiţi pe cei din jur. Îşi bucură părinţii, prietenii, iubiţii. Fac lucrurile pentru că “aşa trebuie”. Majoritatea însă, încearcă diferite alternative la ceea ce fac deja. Bineînţeles, tot căutând “Fericirea”. Nenorocita asta de Fericire.

În OSUT am învăţat un lucru foarte important despre Fericire. Un CEVA care se pare că există şi în sufletele altor OSUT-işti. Ceva ce am pierdut pe drum, la un moment dat, la o răscruce. Nu ni s-a spus niciodată în mod direct. E o stare de spirit. Un sentiment. Aşa cum sunt spiritul civic sau dorinţa de a fi “altfel”. E o stare în care înveţi cât de important e un compromis, dar cât infinit mai important e ca acest compromis să nu îţi îngrădească libertatea. Să poţi să adormi în fiecare seară cu sufletul senin şi zâmbetul pe buze.

Acum ştiu de ce răscrucea mea mi-a provocat nelinişti şi coşmaruri. Am uitat pentru un moment lecţia importantă, învăţată în nopţile de pregătiri pentru StudentFest, în dimineţile petrecute la cafea “la Roma”, în pauzele de cursuri sau pe holurile de cămin, în timp ce, cu o bere în mână şi o gaşcă de oameni frumoşi, mă simţeam în vârf de munte la foc de tabără.

Azi o sa adorm cu un cântecel OSUT-ist, scris de Ada Milea pentru StudentFest-ul din 2004 . “Eşti liber, liber, liber să faci ce-ţi zicem noi”. Şi Noi, atunci şi acum îţi zicem “Oferă-ţi libertatea de-a fi Liber!”.

Iar m-am trezit cu gălăgia corporatistă de peste drum. Îngrozitor cum pot unii să râdă atât de strident. Acum au şi învăţăcei. Practica de vară, internship (bine că se apropie de sfârşit). Cred că îi învaţă să râdă. Nu stiu sigur. Că de muncit, cu siguranţă nu muncesc. Stau pe terasă şi beau cafea sau fumează. La 10 grade Celsius ei nu au altceva mai bun de făcut decât să taie frunze la câini şi să mă trezească pe mine în fiecare dimineaţă.

Am o curiozitate. Oare în toate corporaţiile e la fel? Oare peste tot muncesc 10 oameni şi alţi 300 stau să ia notiţe? Măcar de le-ar lua. Of of of. Gata, eu mi-am vărsat oful. Acum aştept să aflu de la voi dacă în alte corporaţii nenumite se întâmplă la fel.

Suntem de multe ori puşi să alegem între două (sau mai multe) lucruri despre care avem impresia că sunt egale. Şi că orice am alege vom alege greşit. Aşa e. Orice alegem, chiar alegem greşit. Pentru că întotdeauna lucrul pe care ni-l facem intangibil, prin excludere, primeşte în imaginaţia noastră proporţii magice. Devenind inaccesibil, îşi câştigă dreptul de a primi atribute fantastice. Şi ne trezim că portocala aceea, la care am renunţat pentru o mandarină, nu mai pare aşa acră acum. Defapt, pentru că e portocală, primeşte iz de cadou, de cântec, de “Într-o zi mi-ai dăruit o portocală…”. Şi atunci, biata mandarină pierde substanţial teren în faţa portocalei pe care acum n-o mai putem avea. Mergem, deci, la magazin şi cumpărăm şi portocala aceea, cotată acum zece minute ca fiind “acră”.

Dar cînd vine vorba de oameni? Cînd realizăm că, în cinismul nostru, uneori trasăm hărţi şi tabele cu “pro” şi “contra” şi că se întâmplă să greşim la calcule? Ce facem atunci? Unde e magazinul de “buyback” cand ai nevoie de el? Ne mulţumim să ne minţim că e mai bine aşa, că oricum nu ar fi decurs lucrurile cum ne-am fi dorit. Nu mai putem face nimic. Pentru că oamenii nu sunt portocale şi unii dintre noi erau absenţi când se preda această lecţie. Şi uite aşa mor poveştile care nu se termină cu “Şi au trăit fericiţi….”.

A fost o dată ca niciodată o chestie pe care o gătea bunica pe plita sobei şi căreia îi spuneam mâncare. Pe care în ziua de azi nu o mai mănâncă decât oamenii ăştia simpli, muritorii de rând. Pentru că nu mai e la modă, ştii? Şi, uneori, nici măcar oamenii simpli, crescuţi cu miros de ceapă în bucătărie şi cu program de muncă de la 8 la 4 nu prea mai cunosc gustul ei. Heheeee, vremuri de mult apuse.Acum, când încerc să-mi cumpăr din supermarket un litru de lapte, găsesc pe rafturi iaurt dietetic, lapte pasteurizat, 0.1% grăsimi, brânză de vaci fără grăsime, ulei fără colesterol, batoane de slăbit, cereale de slăbit, mezeluri vegetale, pate vegetal, legume îmbunătăţite genetic, pâine din şapte cereale, tot pentru slăbit, sucuri naturale fără zahăr, apă plată cu lămâie inclusă.

Dacă îndrăznesc să trec pe la raionul de cosmetice (parcă parcă mi-aş cumpăra o pastă de dinţi), răscolesc cel puţin o oră printre creme anticelulitice, creme antirid, creme pentru tonus şi alte minunăţii ale fabricii de chimicale.

Acasă, printre trei filme proaste şi Ştirile de la ora cinci, din nou cremele anticelulitice. Reclame cu femei hrănite cu vise şi apă plată, cu tinere de 16-20 de ani, sacrificate pe altarul societăţii de consum, care la 30 se uită cu jind la prietenele lor, devenite mame între timp. O întreagă campanie de distrugere în masă a sănătăţii unor copile încă necoape.

Şi atunci….atunci cum să mă mai mir când mă sună noaptea la ora 3 prietena mea, panicată de groază, din spitalul municipal, unde sora ei e internată de urgenţă şi stă să se sfârşască de anorexie? Nu mai zic nimic, mă îmbrac rapid şi plec să am grijă de ce lasă în urmă dragul nostru sistem consumerist de lux. Încă o poveste care nu se termină cu “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Pentru că prinţesa din poveste s-a autodistrus înainte să apuce să-l cunoască pe FătFrumos.