Foștii colegi de generație, alături de care am petrecut patru ani foarte frumoși în liceu, au început pregătirile pentru întâlnirea de 10 ani. Sunt destul de entuziasmată gândindu-mă că urmează să mă întâlnesc, la vară, cu oameni pe care nu i-am mai văzut de atât de mult timp.
Promisiunile din albumele de sfârșit de liceu nu le-am respectat. Spuneam acolo că ne vom întâlni, că vom păstra legături, că vom rămâne prieteni. Cu câțiva dintre foștii colegi de liceu am rămas în relații cordiale, cu alții nu m-am întâlnit deloc. Mă simt mai apropiată de jumătate dintre oamenii cu care vorbesc pe Twitter și simt că am mai multe în comun cu fetele de la PRbeta decât cu oricare dintre foștii colegi de liceu.
Totuși, nu pot să nu mă gândesc cu drag la oamenii cu care îmi petreceam timpul atunci, cei cu care împărțeam o țigară în pauza mare, cei cu care chiuleam dimineața la o cafea sau cei cu care transpiram de emoție înaintea unei teze. Aveam impresia că lumea noastră e plină de probleme existențiale și că doar noi suntem cei care trăim cu adevărat și am descoperit sensul vieții. După zece ani mă uit în urmă amuzată de toate gândurile ridicole și de toate problemele închipuite pe care le aveam pe atunci.
Și stau și mă gândesc despre ce o să vorbesc cu foștii colegi de liceu la mult așteptata întâlnire. Majoritatea s-au căsătorit și au copii, locuiesc în Sebeș și muncesc cu drag și spor să-și întrețină familia. Nu pot vorbi cu ei despre online, despre blog, despre PRbeta, despre ceea ce fac acum cu viața mea. Simt că nu s-ar potrivi deloc cu valorile pe care le au ei. Nu că ale mele ar fi bune și ale lor nu. Sunt doar diferite. Foarte diferite.
Cu toate astea, abia aștept să-i văd. Parcă redescopăr o parte din mine pe care am uitat-o undeva, într-un colț de suflet, pierdută printre alte mii de amintiri care acum nu mai reprezintă decât o poză de album prăfuit. Sunt 10 ani de când am plecat la Timișoara, zece ani de când am descoperit ce vreau să fac cu viața mea și zece ani de când mi-am dat seama că nimic nu se compară cu sentimentul când copiezi la Fizică pentru că nu ai avut chef să deschizi caietul să citești ceva pentru teză, ocupat fiind cu orice altceva. Ce vremuri liniștite și frumoase!
Nu-i rau. Eu nici nu mai tin minte cum ii chema pe 75% dintre colegi. Pastrez contactul doar cu unul singur.
Si daca nu aveti nimic in comun acum, nu pune problema asa.
Cu atatea momente frumoase traite impreuna si cu atatea amintiri comune, sigur o sa aveti despre ce povesti. Mai alex ca zici ca nu te-ai mai vazut cu ei.
Eu am pastrat legatura nu numai cu cei din liceu dar si cu cei din scoala generala:D
Felicitari! Raman doar frumoasele amintiri din acea perioada!
Back to Highschool , abia astept si eu intalnirea de anul viitor 🙂
Apropo , La multi ani ! 🙂
eu unul as fi foarte incantat de intalnire cu colegii din liceu si sunt nerabdator sa vad ce a ajuns fiecare si cat s-au schimbat de atunci.