Să-i învățăm pe cei care vor să învețe

Când am ales Facultatea de Litere, am pornit la drum cu gândul că voi deveni, probabil, profesoară de Română. Doi ani mai târziu m-am răzgândit. Nu-mi plăcea dezinteresul total pe care l-am găsit la elevii cărora le predam în timpul practicii DPPD (formarea aia pe care o facem pe lângă un profesor deja practicant, cu multă experiență într-ale predatului de lecții). Am decis atunci că, orice aș face cu viața mea, cu siguranță nu voi alege să-mi bat joc de timpul propriu vorbind ca un radio stricat unor oameni care mă ascultă din obligație, nu pentru că așa au ales.

Zece ani mai târziu, mă găsesc în postura de formator ocazional al tinerilor care doresc să dezvolte o carieră în relații publice. Nu prea vorbesc din cărți. Consider că este datoria studenților să-și vadă de lecturile obligatorii de la școală și că ceea ce ar trebui să audă de la mine ține mai mult de practică decât de teorie. Oricum, s-o spun pe aia dreaptă, nici nu simt că e treaba mea să îi trimit la buchiseală. Cei care vor să învețe vor deschide de bunăvoie cărțile de specialitate. Ceilalți poate că ar trebui să se orienteze spre alte meserii, că nu-i obligă nimeni să fie toți specialiști în relații publice. 

Vorbesc, în schimb, despre ceea ce am greșit eu de-a lungul timpului și despre cele mai bune soluții pe care le-am găsit în cazul unor probleme cu care au toate șansele să se întâlnească. Și-atunci abia îmi dau seama cât de mult vor să învețe meserie. Sunt curioși și pun multe întrebări. La început despre lucruri generale, apoi, după ce prind curaj, despre problemele cu care se confruntă ei. Cu cât le vorbesc mai liber și mai sincer, cu atât se deschid mai tare și încep să spună lucrurilor pe nume.

La trainingurile pe care le țin participă doar tinerii care aleg să învețe ceva în plus față de ceea ce li se predă la școală. Nu îi obligă nimeni să fie acolo. Îi simt interesați după modul în care iau notițe și după întrebările pe care le pun. Sunt curioși și atenți, iar asta înseamnă că ceea ce le spun chiar îi interesează. Energia lor este cea care mă face, de ani de zile, să le vorbesc despre comunicare într-un mod deschis. Văd în ei potențial și știu că măcar o parte dintre participanți vor ajunge să facă treabă bună în domeniu.

Dacă la 21 de ani credeam că nu voi putea niciodată să predau ceva unor oameni, la 30 de ani cred că unele dintre cele mai împlinite momente din viața mea sunt cele în care îmi dau seama că tinerii pe care îi ajut să își găsească un drum în viață chiar reușesc să facă lucruri mărețe. Nu este doar meritul meu. Lucrez împreună cu Oltea din 2011 și împreună am intrat în nebunia asta frumoasă pe care am botezat-o PRbeta. Amândouă credem că în lumea asta există tineri care merită o șansă.

Da, investim mult timp în asta. Și nu, nu ne sperie ideea că ne creștem concurența. Dimpotrivă. Ne bucurăm de fiecare dată când unul dintre tinerii care au trecut prin cursurile sau internshipurile noastre reușește să facă ceva deosebit. Educația este un lucru frumos dacă o abordăm într-un mod corect și dacă ne dăm cu adevărat interesul, atât noi, ca formatori, cât și cei pe care îi învățăm. Atât timp cât tratăm lucrurile cu seriozitate și profesionalism, rezultatele vor apărea. Iar satisfacția lucrului bine făcut nu se compară cu nimic în lume.