Spre deosebire de mulți, am norocul să mă fi născut într-o familie cu părinți exemplari. Ai mei dragi doi încă se țin de mână pe stradă și la 50 de ani. Nu a călcat vreunul strâmb de când sunt împreună și asta înseamnă 27 de ani lungi și grei. Să zicem că m-am născut într-un mediu bun și sănătos, în care amândoi au făcut tot ce au putut să ne fie nouă bine.
Când eram mică îmi imaginam că așa sunt toți părinții: grijulii și iubitori, deschiși la minte și la suflet, atât între ei, cât și cu odraslele lor. Apoi am crescut și am aflat tot felul de povești. Ba că tata nu știu cui e un alcoolic care-și bate nevasta și copiii ca să dovedească el cât e de cocoș, ba că mama altcuiva primește în vizită cam mulți ”prieteni”, ba că nu știu care din părinți și-a luat lumea în cap și a uitat că a lăsat în urmă un început de familie.
Oamenii-s de tot felul și, din păcate, am ajuns la concluzia că părinți ca ai mei sunt puțini în lumea asta. De cât sacrificiu de sine e capabil fiecare om pentru familia lui, n-o poate ști nimeni mai bine decât cel în cauză. Totuși, sunt atât de mulți cei care se pun pe ei pe primul loc, încât mi-e frică să mă gândesc cum vor avea ei vreodată copii fericiți. Pentru ăla micu’ nu-i așa de important dacă tati și mami au ditai plasma în sufragerie, dar e important dacă e dus duminica de mână la o înghețată. Nu-i important nici că tati se spetește muncind, dacă uită seara să-i citească o poveste înainte să adoarmă.
Am impresia că uneori uităm cât de ușor poți aduce zâmbetul pe buzele unui copil și cât de greu e să se împace cu ideea că unul sau ambii părinți și-au bătut joc de viața lui pentru că erau prea ocupați să-și găsească ei fericirea. Mie, când eram mică, îmi citeau povești și ne uitam împreună la diapozitive. În weekend, tata se plimba cu noi, cu biciletele, ne ducea la înghețată sau făceam împreună oameni de zăpadă, în funcție de sezon. Mama ne făcea clătite și se juca cu noi, ne ajuta la temele de casă și ne dădea sfaturi când credea că-i necesar. Tot de la tata am învățat și ce înseamnă muzica bună, cât de important e să înveți tot timpul lucruri noi, cum se ține contabilitatea unei firme, că numai prin muncă susținută pot face ceva cu viața mea și că, în viață, lucrurile cele mai importante sunt cele mici, pe care trebuie să-ți iei timp să le vezi.
Nu pot decât să îmi doresc să devin, într-o bună zi, un părinte așa cum îmi sunt ei mie. Pentru că am văzut atât de mulți copii (între timp au devenit oameni mari) care au rămas cu sechele și prezintă tot felul de tulburări de personalitate. Pentru că nu îmi doresc ca la 50 de ani copilul meu să nu vrea să mă vadă. Pentru că nu știu dacă aș putea trăi cu ideea că un suflet din lumea asta a fost călcat în picioare pentru că eu n-am știut cum să fac să-i fie bine.
Azi vă doresc doar să aveți în voi atât de mult suflet, încât să fiți cei mai buni părinți atunci când o fi vremea.
*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov
Mie toată copilăria mi-a fost frică de faptul că părinţii ar putea divorţa. Am avut prieteni care au fost distruşi de divorţul părinţilor şi nu îmi doream să am parte de acelaşi “tratament”. Nu am avut motive directe să cred că se va ajunge la aşa ceva, însă teama a fost alimentată “de mediul înconjurător”. Acum că sunt, cică, mai mare îmi dau seama că lucrul ăsta era imposibil. Iubirea încă există, iar problemele de zi cu zi de până acum au consolidat şi mai mult relaţia. Acum pot spune că ei sunt modelul meu în viaţă.