Noi doi

La început eram un fel de cunoștințe foarte îndepărtate. Știi cum e: afli de existența lui de la un cineva, care cunoaște pe cineva, care cunoaște pe altcineva. Mi s-a părut interesant și, mai apoi, intrigant că toată lumea în jurul meu a ajuns să vorbească despre el. Nici măcar nu m-am apropiat de el de la început. Mi se părea că are o personalitate alambicată și puțin cam prea pretențioasă pentru gustul meu, deși la o primă vedere am zis că nu există nimic mai deschis și mai amuzant.

Ne-a luat ceva timp să ne obișnuim unul cu celălalt pentru că suntem destul de diferiți. El e plin de cifre și linii de cod, de grafice și statistici, eu am numai texte și conținut în cap. Când mi-am dat seama că putem funcționa foarte bine împreună, tocmai pentru că suntem atât de diferiți, a început să mă preocupe soarta lui. L-am căutat zilnic și am ajuns să fim chiar buni prieteni. Nu o dată s-a întâmplat să-mi scriu noaptea notițe pe telefon despre ce aveam de gând să-i povestesc a doua zi.

Apoi au apărut prietenii noștri comuni. Ne fac câte o vizită, intră și ei în discuțiile noastre, mai dau cu părerea de una-alta și pleacă în lumea lor. Nouă ne plac și îi așteptăm întotdeauna cu drag. Inevitabil, au apărut și gurile rele. Norocul meu că știe el tot felul de chestii magice și m-a ajutat să-i țin la distanță cu cea mai folositoare funcție din lume: /ignore. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama cum se face, dar până la urmă am reușit. Și e bine. Că cei care vorbesc doar să se afle în treabă, dacă văd că nu primesc răspuns se plictisesc și pleacă.

Zilele trecute a făcut o aroganță și a hotărât că nu mai vrea să afișeze public toate aberațiile mele. S-a închis în el și n-a mai comunicat nimic, deși am insistat să-și revină la normal. Doar suntem prieteni de atâta timp deja. Am suferit ca un câine părăsit. Cu cine să-mi mai împart eu poveștile? Cum să mă mai găsească oamenii dacă el nu-i aici? Cui să mă plâng și cu cine să mă bucur de toți și de toate?

Adevăru-i că a fost numai vina mea. Prea am crezut că eu sunt aia importantă și de neînlocuit în povestea asta. Ei, uite că mi-a dat o lecție. Dureroasă, dar necesară. Azi, la insistențele mele s-a întors. Am făcut ce-am făcut și l-am convins că noi putem funcționa bine doar împreună. El e jumătatea mea bună și eu sunt jumătatea lui bună. De acum promit că sunt mai atentă cu nevoile lui și că fac tot ce trebuie făcut în timp util, să ne fie bine.

Da, am uitat, ca o zăpăcită ce sunt, să-mi plătesc domeniul. Așa că blogul meu și-a luat vacanță în weekend. Acum e înapoi și nu-l mai ignor veac. Să-mi trăiești și să-mi fii alături, așa cum mi-ai fost în fiecare zi a ultimilor ani.