Nu-mi prea place să depind de alții. Că e vorba de muncă, de chefuri sau de viața mea personală, mă simt cel mai bine când știu că stau pe cele două picioare din dotare și nu mă clatin ca un om în dimineața de sâmbătă, când se adună de prin cluburi.
Recunosc că-mi plac, totuși, micile atenții. Nu alea care se cumpără cu bani, că din alea îmi pot procura și singură. Îmi place să știu că dimineața, când mă trezesc, am pregătită în cană prima cafea, caldă, încă aburind. Îmi plac micile surprize lăsate pe masă sau pe frigider, de la bilețele cu un smiley face pe ele, la o țigară lăsată lângă cafea atunci când pachetul meu e gol. Pot să apară și sub forma unei melodii lansate prin eter sau a unei recomandări de film. Uneori, un simplu zâmbet îmi e de ajuns.
Recent, am început să-mi dau seama că sunt un om foarte norocos. Există undeva un om ca o plasă de siguranță. Nu îmi îngrădește libertatea, mă lasă să merg pe sârmă, așa cum îmi place mie. Nu e ca pânza de păianjen, deci nu se lipește de mine și nu mă sufocă. Au făcut-o destui înainte, din păcate. Nici nu mă otrăvește cu idei rele sau cu complimente nepotrivite. Dar prin toate lucrurile mici pe care le face, știu că e acolo și are grijă să-mi fie bine.
Dintr-o dată, parcă, statul pe două picioare e un lucru mult mai distractiv și sârma pe care merg nu mai pare așa înspăimântătoare. Așa că am început să fac pași mai siguri și mai mari. Nu poate fi decât spre bine.
Imi place articolul, l-am recitit de vreo 2 ori doar de placere. Sunt curios ce se va intampla mai departe, se termina sarma sau te arunci in plasa
Cand se termina sarma incep sa fac sarituri la trapez. Nu cred ca vreau sa pic in plasa, oricat de drag mi-ar fi 🙂
Munca in echipa e de multe ori ca si mersul pe sarma 😉
Mno, ma bucur pentru tine, draga 🙂 Viata e un pic mai usoara atunci cand ai pe cineva care se poate ocupa de ale tale mici nevoi si atentii 😉