După 10 ani

N-am dormit toată noapte de dinainte. Aveam impresia că voi pierde trenul și nu voi ajunge la timp. Îmi făcusem bagajele: rucsacul de munte, cel de 60, plin cu haine, câteva cărți, vreo două cratițe mici, un cuțit, o furculiță, o lingură, un bol de supă, o pătură. Lângă rucsac, moale și pufoasă, perna mea preferată. Ăsta mi-a fost bagajul acum 10 ani când am pornit spre Timișoara. Ăsta și o inimă mare cât tot universul, care mai avea puțin și exploda de bucurie că în sfârșit mi se împlinește visul și voi petrece patru ani citind toate cărțile bune, ca studentă a Facultății de Litere.

Lăsam în urmă, fără să știu atunci, cei mai frumoși ani din viața mea. Dar nu conta foarte tare. Orașul nou strălucea la 4 ore și jumătate distanță, ademenindu-mă cu oamenii lui, cu locurile minunate, cu birturile simpatice și boeme, cu toate cărțile din biblioteca universitară și cu primii ani departe de ai mei părinți.

După trei ani a urmat soră-mea. Atât am înnebunit-o cu Timișoara că, deși și-ar fi dorit să fie studentă-n Cluj, a ales până la urmă același oraș cu mine. Și acum, după o grămadă de vreme, uite-l și pe frate-meu student boboc, tot în Timișoara. I-am văzut pe fiecare dintre ei coborând din tren emoționați, entuziasmați, cu ochii strălucind de speranță. Am știut ce era în sufletul fiecăruia și-am zâmbit cu drag în sinea mea.

De-ar ști ei că după 10 ani aș da orice să pot întoarce timpul, să am iar 16 ani, să fi început școala de maximum o săptămână și singura mea grijă să fie că vacanța de vară a fost parcă prea scurtă. Să mă întorc acasă, să mănânc o mâncare pe care n-am făcut-o eu și n-am plătit-o eu, să dorm într-un pat curat, într-o cameră curată, în care n-am mișcat un deget pentru a face curățenie. Și vineri seara să negociez ca un om de vânzări de la multinațională ora de venit acasă din club.

E bine acum, dar era mai bine când singura mea grijă era să cresc mare.