Totul se întâmplă mult prea repede. Evenimente, oameni, idei, trec rapid prin viața mea. Parcă aș asista în permanență la curse de Formula 1. Doar că nimic nu se învârte la nesfârșit pe un circuit, ci aleargă pe un drum foarte întortochiat, plin de tot felul de obstacole. Alerg și eu cât pot de repede, încercând să nu rămân în urma lucrurilor sau a oamenilor.
Dar uneori obosesc tare de tot și aș vrea să mă pot opri undeva pentru câteva momente. Să îmi amintesc pentru ce mă chinui și pentru ce nu dorm nopțile. Întâmplarea face ca răspunsul meu să fie la un telefon distanță. Îmi sun omul-liniște, îmi spune o poveste frumoasă, îmi amintesc că el e motivul pentru care mă trezesc dimineața zâmbind și restul nu mai contează. Nici somnul pierdut, nici oamenii care îmi strică toată karma, nici tonele de muncă nu mai înseamnă nimic pentru cinci minute. Sunt doar eu și vocea caldă a omului-liniște, care-mi amintește că viața mea e ceea ce există dincolo de haos.
E ciudat cum am căutat atât timp oameni care-mi seamănă, când, defapt, aveam nevoie de un om care să mă tempereze.
Timp de cateva luni, cel putin, dupa care, back to the rampage, sau, in ton pesedisto-socacian, inapoi la macel.
Da, ai dreptate.