Când se închide o ușă, intră pe geam. #sepoate

(continuarea poveștii începute aici) După câteva luni în care aproape am cedat ispitei de a mă angaja oriunde, doar să am bani pentru cheltuieli curente, deja eram în pragul unei crunte depresii. Oltea, care între timp și-a petrecut și ea acest timp participând la evenimente și scriind pe blog, nu era cu mult mai bine. Așa că luna ianuarie a anului 2011 părea mai sumbră ca oricând.

Ne-am întâlnit la o cafea, în pub-ul nostru preferat. Nu mai puteam să stau în expectativă, nimic nu-mi mai plăcea, simțeam nevoia să fac ceva. După o jumătate de oră de liniște și schimbat priviri triste cu Oltea, am izbucnit: ”Nu mai pot! Trebuie să fac ceva. Dacă nu mă apuc de organizat un eveniment în următoarele săptămâni, cred că o iau razna.” Oltea, la fel de nebună, a zis DA, hai să facem ceva. Dar ce? Într-o piață care nu înțelege nevoia de comunicare, într-o perioadă în care companiile nu sunt dispuse să aloce vreun fel de buget pentru imagine, ce-am putea să facem?

Și-atunci am știut amândouă: să facem o conferință regională de comunicare. Să oferim companiilor din vestul țării posibilitatea de a învăța bune practici, metode corecte de a face o strategie de comunicare și de a se ține de ea. Cu speakeri din țară, oameni cu experiență de mulți ani, care au ceva relevant e spus, care pot vorbi pe înțelesul oamenilor, nu într-un limbaj scorțos, cu informație care să ajute companiile să facă ceva practic în acest domeniu. Am decis să contribuim la educarea pieței, pentru că nimeni altcineva nu făcea asta.

Totul suna minunat, doar că nu aveam niciun ban de alocat acestui minunat eveniment, pe care am decis să-l numim ”Conferința regională de comunicare PRbeta”. Ah, da, numele ăsta de PRbeta vine de la un blog de comunicare pe care l-am lansat în 2009 și de care nu m-am ocupat prea mult până în momentul discuției cu Oltea. Era visul meu să pot oferi oamenilor resurse utile din domeniu, în limba română, adaptate la piața de aici. Ne-am chinuit mult și ne-am forțat limitele până la un punct în care n-am fi crezut vreodată că putem să le împingem. Am muncit zi și noapte, ne-am bucurat de susținerea și ajutorul prietenilor și am găsit câtva companii care să creadă în nebunia noastră.

De atunci, lucrurile s-au schimbat. Ne pregătim de a patra ediție a conferinței PRbeta, am inițiat programul de workshop-uri pentru studenți și companii, am început să ne întâlnim cu companiile din Timișoara, într-un cadru informal, pentru a discuta cele mai bune soluții la diverse probleme de comunicare pe care le-au întâmpinat și pregătim încă un lucru măreț despre care încă nu vă pot spune detalii.

Cumva, într-un moment în care credeam că am ajuns la capătul puterilor, am reușit amândouă să ne ridicăm, să luptăm pentru visul nostru și să-l vedem cu crește frumos în fiecare zi. Cu multă muncă, încredere și ajutor reciproc am ajuns la concluzia că orice se poate face. Pentru mine, acea zi de ianuarie 2011 a însemnat începutul unei noi vieți. M-am reinventat și am muncit constant, în fiecare zi, pentru a-mi vedea visul împlinit. Acum, la sfârșit de 2013, nu mi-aș putea imagina viața fără PRbeta.

Așa cum zilele trecute v-am întrebat despre cele mai grele momente din viața voastră, azi vă întreb despre zilele în care ai realizat că se poate. Că dacă muncești mult și crezi în visele tale, indiferent ce cred sau spun alții, până la urmă reușești. Mi-ar plăcea să-mi povestiți despre cum v-ați găsit voi motivația și puterea de a lupta.

Vă scriu toate astea din respect pentru un proiect tare drag mie, Țara lui Andrei, care cu ocazia zilei de nume a lansat o campanie simpatică. Citiți mai multe detallii pe site-ul lor, pentru că veți găsi acolo și tot felul de povești emoționante, care să vă inspire. Din decembrie veți putea citi povești inspiraționale, în cadrul Atelierelor de Inspirație și veți putea discuta live cu oameni minunați care demonstrează în fiecare zi că se poate.

Să nu vă pierdeți niciodată încrederea, curajul și nebunia de a visa.