Experiența mea de a scrie recenzii de filme e fix egală cu zero. Așa că vă rog să considerați articolul ăsta ca fiind o recomandare personală și nimic mai mult.
Îmi plac filmele mai…altfel. Adică nu-s tare fană a produselor de Hollywood. Urmăresc cu interes producțiile europene și cele asiatice, atât timp cât nu sunt filme cu și despre război. Îmi plăceau și astea, dar cred că deja am văzut mult prea multe și m-am săturat. Azi vreau să vă recomand niște filme europene, mai vechi și mai noi, care mie mi-au plăcut în mod deosebit.
Încep cu Le Concert, pe care l-am văzut acum câteva luni la recomandarea Nebuloasei. Filmul este o coproducţie România-Franţa-Italia-Belgia și este regizat de Radu Mihăileanu, un român-evreu fugit din ţară în 1980, care a făcut doar cinci filme până acum, dar care este recunoscut pe plan mondial. Povestea lui Andrei Simoniovich Filipov este cea a unui vis care după mulți ani are șansa să se transforme în realitate. Personajul trăiește pentru pasiunea sa, muzica. Fost dirijor al celei mai mari orchestre din Rusia, Bolșoi, dat afară pentru că a refuzat să renunțe la membrii evrei ai orchesteri, Andrei se vede pus în fața unei șanse de neegalat: poate să susțină un concert în Paris. Filmul este povestea reabilitării lui Andrei în ochii lui, ai prietenilor și ai celor care-i sunt mai puțin prieteni. Le Concert este un film la care râzi amar și plângi în hohote. E plin de forță și de contraste.
Mi-a plăcut mult și modul în care este filmat. Rusia, spațiu haotic și emblemă a eșecului personal, este filmată cu cadre scurte, încadrări proaste, cu camera pe umăr. Decorurile sunt învechite, sunetul bruiază, decorurile parcă ”se scurg”. prin opoziție, Parisul este un spațiu al ordinii, al cadrelor fixe, al unghiurilor studiate și al simetriei. Decorurile sunt vii, proaspere, occidentale și peste tot domnește o ordine aproape matematică.
Nu pot să nu vă povestesc câteva cuvinte despre Biutiful, pe care l-am văzut recent. Un film al lui Alejandro Gonzalez Inarritu, de care poate vă amintiți că a făcut și 21 Grams. Javier Bardem, un actor care mie-mi place în mod deosebit, joacă rolul lui Uxbal, un fel de Atlas modern, pe umerii căruia par să apese toate greutățile omenirii. Tată a doi copii, personaj cheie într-o afacere ilegală cu imigranți, o soție bipolară și adulteră, toate fac parte din universul lui Uxbal. Filmul este o dramă foarte personală, Inarritu folosind și în tehnicile de filmare unghiuri apropiate, din față sau oblice, focusându-se pe detalii. Nu e un film pe care să-l vedeți duminică după-amiază împreună cu familia, ci, mai degrabă, e un film de savurat în liniște, singur, pentru că îți cere să intri în esența personajului. Biutiful îți place foarte mult sau nu îți place deloc. Asta să nu ziceți că nu v-am avertizat.
Și-acum, dacă v-am deschis apetitul pentru filme bune, poate dați o fugă și până la TIFF, la Cluj, că de azi până pe 12 iunie avem parte numai de filme și spectacole superbe. Vizionare plăcută!