Ce faci când toate ușile sunt închise?

Am fost foarte fericită când o agenție din București anunța că își deschide filială în Timișoara și că eram unul dintre oamenii cu care urma să lucreze. Se întâmpla prin 2009 – 2010. După doi ani de muncă într-o altă filială, a altei companii, știm deja cam ce așteptări să am și am început să muncesc cu mare entuziasm. Mi-a plăcut foarte mult echipa cu care lucram, mi-a plăcut și abordarea șefului, mi-a plăcut sediu și mi-a plăcut campania de lansare la care am lucrat împreună cu colegii mei. De aceea când, după șase luni, agenția a anunțat că își închide filiala din Timișoara, totul m-a lovit ca un ciocan în plex.

Lumea era speriată de criză, companiile mari tăiau bugete de comunicare, multe agenții aveau probleme de cash flow, angajații dispăreau pe capete. Într-un fel, cu ocazia crizei de atunci s-a mai curățat și responsabilizat piața, însă tot ce simțeam eu în acele momente era o cădere în gol, fără vreo plasă de siguranță. Eram conștientă că nicio companie nu și-ar fi angajat om de comunicare în acele momente în care se restructurau și reduceau multe departamanete din companii. Se întrevedea o vară grea și lungă, dar îmi puneam speranțele în prietenii mei și refuzam să cred că am ajuns la un capăt de drum. În mintea mea, cumva, cândva, trebuia să se întâmple ceva bine.

Cam la asta mă gândeam când am ajuns acasă în ultima zi de lucru la agenție. Așteptam să vină Oltea să-i povestesc ce se întâmplă și, practic, să mă plâng de situație, că altceva oricum nu era de făcut. Însă când a ajuns Oltea mi-a spus, ușurată, că tocmai și-a dat demisia de la job, că era cazul să încheie acel capitol din viața ei. Și uite-așa am ajuns să stăm amândouă, la masa din bucătărie, în liniște absolută, gândindu-ne: ”Și-acum, ce?”.

Nu ne doream niciuna să ne întoarcem la vechiul sistem de lucru în companie, dar nici nu puteam să așteptăm să se întâmple ceva din senin. Între timp, veștile rele curgeau una după alta, parcă eram protagonistele unui film foarte prost. Teoretic, puteam oricând să mă întorc la freelancing, o mai făcusem și altădată. Din păcate, potențialii clienți erau la fel de speriați de situația economică de atunci, ca toate celelalte companii.

Mi-am petrecut vara scriind pe blog și participând la diverse evenimente, în timp ce căutam, împreună cu Oltea, o soluție de a face ce ne place într-un context care nu ne era deloc favorabil. Ne doream amândouă să facem comunicare online într-o piață timișorenă care nu era deloc pregătită pentru asta. Cealaltă soluție era să ne angajăm fiecare în câte o companie, să ne găsim job-uri de care nu am fi fost niciodată mulțumite, dar care ne-ar fi asigurat un trai decent.

Cred că acea vară a fost una dintre cele mai dificile și mai importante din viața mea. O să o țin minte pentru tot restul vieții. Mi-a fost foarte greu să iau o decizie în acele momente, dar până la urmă, spre toamnă, am reușit să mă decid. Însă asta este o altă poveste, despre care vă scriu cu o altă ocazie. Între timp mi-ar plăcea să îmi povestiți și voi despre momentele de cumpănă din viața voastră, când ați simțit că toate ușile vă sunt închise și oportunitățile au dispărut de pe fața pământului. Știu că fiecare aveți câte o poveste interesantă și mi-ar plăcea să-mi spuneți câteva cuvinte despre asta, indiferent că este vorba despre ceva care vi s-a întâmplat pe plan personal sau profesional.