Seară, aproximativ ora 10 pm, Timişoara. Cu gulerul ridicat (vânt de Banat, frig de noiembrie, asezonate cu oboseala unei zile foarte pline), cu o chitara în mână, aştept zgribulită tramvaiul în staţia Sinaia. Singură cu liniile de tramvai. Din faţă, abia legănându-se, apare un moşulic, tot zgribulit şi el. Îmi dau seama că, dacă ar vrea să stea jos până vine tramvaiul, nu ar avea loc de mine şi chitară. Aşa că, natural, fac un pas în spate. La câteva momente după, apare tramvaiul. Urc, ocup un loc şi intru în starea de visare călduţă a omului pregătit să se legene în tramvai cam jumătate de oraş.
La un moment dat, moşulicul din staţie (care se pare că a urcat în acelaşi tramvai) intră în vorbă. Cu mine. Că eram doar noi în tramvai. Povesteşte despre biserică. Din câte înţeleg, la biserica de care aparține, unele zile de naștere se ţin la biserică. Se face slujbă, se povesteşte, se dau flori şi vin. Mă arăt interesată, din politeţe. În realitate nu aud toate cuvintele. În lumea mea ajung doar câteva. Citesc printre rânduri că e un om singur, că nu are cu cine vorbi prea mult acasă, că poate unde merge nu îl aşteaptă nimeni. Mi-e simpatic. Îmi aduce aminte de bunicul meu.
Între timp, ajunge şi tramvaiul în celălalt capăt de oraş. Coborâm. Coincidenţă. Se pare că locuim aproape. Salut politicos, vreau să plec acasă. Mi-e frig şi somn. Şi atunci, în modul cel mai natural, îmi întinde un medalion cu crisolit verde, care nici în zi de azi nu știu de unde a apărut. “Pentru pasul în spate. Mulţumesc.”
Articol scris pentru concursul de bijuterii organizat de Daciana.
Hei, e bine scris 😀
Succes la concursul Dacianei!
Mersi, Mircea. Ține-mi pumnii, că mă întind și la al tău cât de curând. 🙂
No, ce fain! 🙂
Multe post-uri am mai citit, dar asta e unul excelent. Bravo.
Interesant articol, draga mea. Se vede ca ai avut inspiratie! Succes la concurs! (P.S.: vezi ca te-am adaugat la blogroll)
Înţeleg totuşi că e o întâmplare reală, nu? Frumos relatat, parcă m-ai făcut martor la discuţia voastră.
Ioi! intru pentru prima oara pe blogul tau…din intamplare…din aproape in aproape…si ma uit, citesc ce prind repede, zambesc admirativ la imaginea blogului…apoi…citind postul asta cu mosuletul…fraza de la final…mi-a dat goose bumps! for real! inca nu imi revin. Asta zic si eu fraza catchy…Bravo tu!
Felicitari pentru premiu :p. Si sa stii ca l-am citit de cand l-ai publicat, ca sa nu mai zici ca nu te am in reader.
@richie mersi mult, abia astept sa mi-l primesc
Întradevăr emoționant. Stiu exact starea… F frumos scris, aproape că mi s-a făcut puțin răcoare în seara asta de mai 🙂