Rezervorul e mai mult de jumătate plin și e aproape răcoare. Nu-i așa lung drumul până la Dunăre, îți amintești? Și, oricum, teiul miroase a faleză și a râuri care curg mult prea încet, a munții care nu sunt munți și-a cei pe care i-am descoperit demult, pe vremea când încă nu știam că oamenii nu sunt veșnici.
Toate cântările de noapte de vară și Carlitos, trecut din mână în mână, prieten cu toți și totuși prea puțin prieten în fiecare dimineață de după. Un poet, un inginer (sau poate doi, cine mai numără acum?), un profesor și un profesor de viață, toți simpli oameni în lumina focului. Eram singuri dar ne aveam unul pe celălalt. Acum avem fiecare pe cineva, dar suntem mai singuri ca niciodată. Aveam noi dreptate când spuneam că universul are un simț al ironiei mai fin decât am vrea să credem. Se uită la noi cum uităm și râde.
Și cafelele de joi dimineață unde sunt? Wake up and smell the coffee, cea mai bună cafea. De aproape 10 ani îi caut gustul acela magic, dar cred că s-a pierdut pe serpentine, pe undeva. Nu ți-a spus nimeni, dar am căutat-o mult timp după ce am plecat. Apoi am descoperit că toată cafeaua se împarte în două: cea delicioasă, făcută de ceilalți și cea pe care o prepari singur în bucătărie sau o cumperi de pe orice terasă. Una îți aduce dimineți cu soare și zâmbete, cealaltă te trezește la realitate.
Cărțile din bibliotecă ce-ți mai fac? Între timp le-am citit pe toate, plus încă vreo câteva. Dar parcă erau altfel când le citeam împreună, seara, cu un ceai, în timp ce trenurile treceau nebune pe sub balcon. Am încercat să refac starea asta de vreo două ori, de fiecare dată experimentul a eșuat. Mai devreme sau mai târziu toate au același sfârșit.
Locul meu nu e acolo, în liniștea unei cărți, în gustul unei cafele, în cântecul unei nopți de vară. Locul meu e între stații. Între gări, pe șine, cu un tren în depărtare. Pe care nici nu cred că vreau să-l prind. Așa că mă urc în mașină și plec. Să nu vii cu mine, pentru că te-ai plictisi de-atâta drum la un moment dat. Oricum nu-ți plac mașinile. În plus, drumurile noastre n-au fost niciodată aceleași. Mintea mea e altundeva de-o vreme. Tu încă fredonezi Comfortably Numb și eu mai când uneori High Hopes. Vezi? După atâția ani tot limbi diferite vorbim. Dar taci acum. Au înflorit teii. Plec.
De obicei scrii multe aiureli dar de data asta ai facut-o foarte frumos. Mi-a placut mult. Sau poate sunt doar de vina teii
haha, mie mi se pare ca scrie cat de cat ok..de ce te iei de om?:p
Cum se face oare că se găsește ceva de comentat și la articolele astea care nu cer comentarii? Hehe, să-mi fie învățătură de minte, să le scot posibilitatea de a comenta altădată. 🙂
Ce trist e ce ai scris, Crisu! Toate cuvintele vin “de atat de departe” si cumva se opresc langa tine… N-ai mai scris de mult asa, nu te-ai mai dezgolit de mult asa. E vara, pesemne:)