Un timp pentru toate

Mi-am savurat copilăria cât de mult am putut și cât de mult au reușit ai mei să mă susțină. Nu tare m-am grăbit să cresc. Cel puțin nu până în liceu, când deja visam numai independență finaciară și un loc  al meu. Încă de mică am avut tot felul de activități. De la înot și baschet, la dansuri și cerc de informatică, le-am cam făcut pe toate. De câte ori se ivea câte o activitate extrașcolară, eram prima care voia să vadă cu ce se mănâncă.

Bineînțeles, n-am apucat să le fac pe toate, dar mi-am propus acum câțiva ani să recuperez unele lucruri care mi-au plăcut în mod deosebit. Cum ar fi dansurile, înotul și limba germană. La dansuri încă nu-mi găsesc un partener, cu înotul am scos-o cumva la mal, iar de germană m-am apucat de curând.

Durerea e că mi-am dat seama că-i foarte greu să mă țin de orar. Ba trebuie să fiu în altă parte, ba am deadline a doua zi la prima oră, ba mai fac o gripă și uite așa. Adevăru-i că atunci când eram mică nu aveam altceva de făcut decât să învăț. Nu aveam grija zilei de mâine, c-o aveau alții și pentru mine, nu trebuia să lucrez, totul era roz și aveam suficient timp pentru toate. Adică școală și câte ceva suplimentar, tot educațional.

Îmi pare rău că atunci nu m-am luat mai în serios și am abandonat, din motive copilărești, evident, tot felul de activități care acum mi-ar fi prins tocmai bine. Am ajuns la concluzia că, într-adevăr, e un timp pentru toate în viața asta. N-ai cum să ajungi la 25-30 de ani și să pretinzi de la tine aceeași capacitate de învățare ca la 10-12 ani. În primul rând că nu mai ai creierul atât de odihnit. Apoi, apar tot felul de alte priorități, că ai alte responsabilități când mami și tati nu-ți mai dau de mâncare și nu mai locuiești la ei.

N-o să-mi abandonez activitățile, pentru că țin mult la ele și chiar vreau să le fac. Doar că-mi vine mult mai greu acum să mă țin de treabă când vine vorba de orice altceva înafară de muncă.