Diminețile de weekend parcă n-au niciun farmec fără o porție de desene animate. Din păcate, toate chestiile alea faine cu care am crescut (și cu care au crescut și alții înaintea mea) nu se mai găsesc decât pe YouTube sau pe DVD-uri. Că la TV ne-au invadat asiaticii și desenele lor animate dubioase, în care personajele țipă încontinuu, se luptă, se enervează, mai țipă puțin și apoi comit o crimă sau pornesc un război.
Am împrumutat de pe vastul internet toată colecția de filme Disney. Aici intră și cele de animație, dar și cele muzicale. Atunci când simt nevoia de un moment inspirațional dau play și urmăresc, cuminte, unul dintre filme. Spre deosebire de porcăriile televizate, filmele lui Disney au ”o poveste”, transmit un mesaj către presupusul copil care stă fascinat cu ochii în televizor/calculator. Nu-l învață să se răzbune, să dea foc la case, să aducă arme în școli.
Îl învață, în schimb, că trebuie să muncească pentru a obține ceea ce-și dorește (Pinocchio). Că trebuie să aibă încredere în el, chiar dacă nimeni nu mai are (Dumbo). Că, uneori, prietenii sunt mai importanți decât ar vrea să creadă (Cinderella). Că trebuie să se bucure de copilărie atât timp cât o are (Peter Pan). Că cel mai în siguranță se află lângă părinți (The Aristocats). Și multe alte lucruri utile.
Recunosc că la 26 de ani sunt încă absolut îndrăgostită de filmele lui Disney. Știu că, înaintea mea, părinții și bunicii unei lumi întregi s-au bucurat de aceleași povești. Cu siguranță, copiii mei vor fi a patra generație din familie care va crește cu aceleași desene animate. Acum mai rămâne doar să-mi dau seama cum îi conving că porcăriile alea de la TV nu merită vizionate.
Bun, între timp, azi am pe listă Lady and the Tramp, A Goofy Movie și Return to Neverland. Oare voi la ce desene animate vă mai uitați?
Să sperăm că perioada cu filmele japoneze de doi lei va dura numai câţiva ani. Şi eu am fost de-a dreptul posedată de desenele Disney şi, chiar dacă nu plănuiesc să fac copii, mi s-ar părea trist să nu apară o continuare a lor.