Primii pași într-ale vieții

Primul meu job full-time a fost unul de admin într-un club de net. Noaptea. Lucram o noapte, una era liberă. Asta se întâmpla în primul an de facultate, adică prin 2003. Câștigam suficienți bani cât să-mi cumpăr o haină, o carte și să ies la un suc. Pe vremea aia nu mă preocupam de plata chiriei, telefonului și mâncării, că eram proaspăt studentă și primeam de la ai mei părinți pachete tot la două săptămâni.

Am ales job-ul ăsta pentru că oricum petreceam destul de mult timp în fața calculatorului, pe internet. În plus, era și foarte aproape de unde locuiam, deci nu-mi era urât să merg noaptea la lucru sau să mă întorc dimineața la 7 și aveam suficient timp să-mi fac un duș înainte să merg la cursuri, la 8 sau la 10. Cum spuneam, nu câștigam nu știu ce sume, dar banii îmi erau suficienți.

Am lucrat acolo aproape doi ani. Patronii erau tineri, cu vreo 8-9 ani mai mari decât mine și foarte deschiși spre tehnologii noi și implementarea lor pe piața românească. Adevărul este că ceea ce m-a făcut să rămân în acea firmă au fost ei, patronii. Am învățat foarte multe lucruri despre ce înseamnă un business, despre cât și cum trebuie investit într-o afacere mică, despre cum poți folosi internetul pentru a câștiga bani, altfel decât aplicând prostiile alea de metode piramidale sau pay per click.

Ei au fost cei care mi-au dat ideea de a începe să fac comunicare online și tot ei au fost primii care mi-au susținut ideile pe care le-am avut. Mi-au fost ca un fel de învățători și n-o să uit asta niciodată. Acum ne vedem foarte rar, doar dacă ne găsim în același loc, din pură întâmplare. Dar sunt oamenii care dacă mi-ar cere ceva, m-aș da peste cap să-i ajut, oricând. Pentru că nu i-am uitat și știu foarte bine că dacă nu erau ei, acum poate viața mea ar fi fost altfel.

Întâmplător, zilele trecute m-am întâlnit cu un fost coleg, care lucra pe tura de zi în același club de net. Și el lucrează cam în același domeniu cu mine. Face marketing online pentru o companie mare din oraș. Când l-am întrebat de sănătate, a început să mi se laude că ce mare și tare este el, cât a făcut singur, că de când se știe a luptat singur și nu a fost ajutat de nimeni etc.Toate astea în condițiile în care și lui, ca și mie, oamenii ăia i-au explicat multe lucruri și a putut învăța de la ei într-un an mai mult decât se învață în 3 ani de facultate.

Nu știu cum li se șterge memoria unor oameni. Când apar pe lângă tine sunt tot un lapte și-o miere. După ce învață ce au de învățat dispar și, mai mult, se bat cu pumnul în piept că ei sunt buricul pământului, că au făcut totul singuri. Uită că, defapt, la un moment dat în viața lor au existat persoane care i-au ajutat, i-au susținut și i-au învățat mare parte din ceea ce știu. Nu știu de unde apare mândria asta în mințile unora, dar știu sigur c-o să am grijă să nu fac la fel. Cred că este foarte important să nu uiți de unde ai plecat, chiar dacă ajungi departe.

Sunt curioasă pe voi cine v-a influențat la un moment dat să mergeți pe calea pe care sunteți acum. A fost o persoană apropiată? Un străin? Un profesor? Un șef?