Începuturi de poveste

M-am obișnuit să-mi pese doar atât cât se presupune că trebuie să-mi pese de fiecare om din viața mea. Dacă ar fi să mă premieze universul pentru ceva, aș câștiga premiul pentru cel mai cumpătat om în viață. Toți s-ar întreba care este secretul meu și cum reușesc să le fac pe toate fără să exagerez și fără să generez vreo tornadă atunci când, poate, alții, în locul meu, ar face un genocid. Iau lucrurile așa cum sunt și încerc să rezolv câte o problemă odată. De cele mai multe ori reușesc.

Nu plâng aproape niciodată. Sunt ani de zile de când am plâns în hohote ultima dată. În schimb, râd, poate, de mult prea multe ori. Plâng doar când descopăr ceva atât de frumos încât mă copleșește emoția. Știu că unii oameni rămân consternați și nu nțeleg de ce nebuna din rândul cinci plânge când toată sala de 500 de oameni râde și apaudă. Ăsta e felul meu de a-mi manifesta bucuria supremă. Vorba cuiva, dacă eu plâng în timpul unui concert, cu siguranță a fost unul cu adevărat bun.

Mă entuziasmează mai mult o dimineață însorită și rece de toamnă decât un buchet de flori primit de la un om drag. Și-n plus, parcă iubesc mai mult plantele în habitatul lor natural, deși, gestul făcut de oameni atunci când îmi dăruiesc flori nu mă lasă tocmai rece.

Îmi place mirosul cărților vechi, găsite printr-un anticariat, dar citesc aproape exclusiv pe Kindle. Teoria mea este că sunt un om practic. În realitate, mirosul de carte veche mi-ar distrage atenția de la lectură și m-aș concentra mai mult pe drumul acelei cărți până la mine decât pe poveste. Îmi imaginez tot felul de lucruri despre obiectele care ajung să locuiască prin casă. Cănile alea vechi, de ceai, dintr-un serviciu desperecheat, ar putea fi rămășițele războiului dintre un conte și contesa lui, când ea l-a prins cu ducesa de vis-a-vis în pat.

Am început să citesc o distopie care imaginează lumea condusă acum, în secolul ăsta, de niște catolici fanatici. Oare cum ar fi fost dacă cruciadele ar fi reușit să țină mapamondul sub control? Încă nu știu. Citesc cartea asta de mai bine de o lună și nu reușesc să o termin. Nu știu cum îmi permit să râd de Oltea că vede serialele pe bucăți, câte 10 minute dintr-un episod, când eu nu-sîn stare să citesc mai mult de 5-6 pagini odată.

E un super haos în viața mea. Am prea mult de lucru pentru a avea timp să trăiesc. Încep să fac diverse activități care-mi plac și toate rămân începute. Ca și articolul ăsta care, de fapt, este format din câteva începuturi de articol scrise săptămâna trecută.