Fiecare reacționează în felul lui atunci când cade. Unii plâng ca niște copii, alții se ridică, se șterg de praf și încep să râdă, alții cer o mână de ajutor unui prieten. Pentru unii durează o veșnicie să-și revină, alții sunt fresh a doua zi și o iau de la capăt.
Unii se simt bine atunci când sunt compătimiți pentru ceea ce pățesc. Se plâng într-una de greutățile din viața lor, așteaptă mereu o vorbă bună, dar nu fac nimic pentru a schimba lucrurile. Se plâng și atât. De aici până la a da vina pe sistem, pe oamenii din țara asta, pe media sau mai știu eu ce găselniță, mai e doar un pas. E alegerea cea mai simplă: se plâng, ceilalți să asculte. Plângăcioșii se simt mai bine 10 minute și o iau de la capăt cu văicăreala. Metoda nu aduce niciun rezultat, dar e confortabilă.
Alții nu-și iau problemele în serios. Râd atunci când în mod normal ar plânge, merg până la extrem cu sentimentul de negare și au impresia că dacă nu recunosc că au o problemă, problema aceea chiar nu există. O ignoră o vreme, poate chiar câțiva ani și, la un moment dat îi lovește atât de rău, că nu mai știu cum și ce să facă să-și revină. Mai există și varianta să se mintă atât de tare că totul e bine, încât să înceapă să creadă asta cu adevărat. Și ei ajung să dea vina pe soartă după o vreme pentru că, inevitabil, o problemă nerezolvată atrage după sine un alt șir de neplăceri.
De-asta îmi plac oamenii care se iau în serios doar atât cât trebuie, fără a exagera. Plâng când îi doare, râd când le e bine și încearcă să fie sinceri în primul rând cu ei. Nu au stări de paranoia, nu au nici comportament de clovn. Sunt oameni obișnuiți, cu zile bune și zile rele, care-și înțeleg viața, cu urcușurile și coborâșurile ei. Ei știu că nu-i soare în fiecare zi, dar nici nu vine apocalipsa mâine. Sunt cei care tac și își văd liniștiți de treabă, că oricum e plină lumea de smiorcăiți și de paranoici. Poate ar trebui să luăm exemplu de la ei mai des.
Imi place foarte mult articolul, pentru ca de aceeasi parere sunt si eu. Trebuie sa gasim un echilibru.
Am cunoscut “plangaciosi” destui. Oameni care au posibilitati sa-si imbunatateasca viata, dar au o durere stii tu unde. Le-am dat eu de nu stiu cate ori solutii si tot degeaba. Am ales sa-i ignor si sa nu-mi fie mila.
Eu sunt genul de om care-si rezolva problemele. Foarte rar cer ajutor si de multe ori mi se ‘impune’ ajutorul asta de catre oameni care tin la mine si stiu ca pot sa-mi aduca un avantaj. Si stiu de asemenea ca sunt prea incapatanata sa-l cer. Nu ma plang, nu ma dau cu fundul de pamant. Am o problema? Eventual ma isterizez cateva minute si ma pun sa o rezolv.