Cinci minute pauză!

Sunt zile în care am impresia că cerul se va prăbuși pe Pământ, zile în care nimic nu merge bine și parcă fiecare veste proastă este urmată de alta și mai proastă. Sunt perioade în care am impresia că fac tot ceea ce fac absolut degeaba și că mă zbat pentru un vis idiot al unui adolescent miop dintr-o mansardă ponosită.

De cele mai multe ori oboseala este vinovată de toate. Oboseala asta devenită deja cronică, la pachet cu lenea cruntă a oamenilor din jur. Mă demoralizează stările de ”lasă-mă să te las” ale bugetarilor de care mă lovesc destul de des în ultima vreme. Mă enervează, în egală măsură, atitudinea de robot a celor care muncesc doar pentru a ponta cele 8-9 ore obligatorii. Mă deranjează incompetența unora, mai ales atunci când insistă că sunt profesioniști.

Îmi spun mereu că e doar stresul de vină, că totul se întâmplă în mintea mea și că cel mai sănătos ar fi să iau o pauză de la toate. În teorie sună simplu de tot, însă n-am mai avut o pauză de anul trecut, din vară. Și aia a fost o pauză foarte scurtă, care nu m-a ajutat aproape deloc să recuperez somnul pierdut în ani de zile. Mă mint în fiecare zi că voi munci mai puțin și mă voi ocupa mai mult de lucrurile cu adevărat importante.

Și-apoi îmi amintesc că toate lucrurile frumoase sunt, în esență, simple și nu am nevoie de un concediu programat cu opt luni înainte. Închid calculatorul, închid telefonul, mă cuibăresc în brațele omul drag de lângă mine și deschid o carte. Uneori, tot ce ne trebuie pentru a fi puțin mai bine se află acolo, lângă noi, și deseori uităm că lucrurile cu adevărat bune nu se obțin nici cu nervi, nici cu oboseală, ci cu 5 minute de pauză de la tot ceea ce facem.