Sufletul omului, al locului, al petrecerii. Acel nucleu care te face să funcționezi și să radiezi. Chestia aia fragilă pe care te chinui s-o întreții și care, dacă moare, transformă în zombie fostul posesor. Că poți trăi și fără suflet, dar trăiești degeaba.
E trist când moare sufletul unui loc. Îmi amintesc cum, acum vreo câțiva ani mergeam cu plăcere în Papi(llon). Era locul ăla în care se întâlneau artiștii să bea, să deseneze, să emită tot felul de filozofii. Și-mi plăcea să simt că-i un loc viu, primitor, boem. Acum e doar o bodegă infectă unde sfărșesc sâmbătă dimineața să-mi beau cafeaua înainte de a merge acasă să dorm.
La fel era și Inca. Actualul Art Club. Inca se potrivea cu clădirea în care funcționa. Era un loc mai underground așa, cu oameni și muzică mai underground. Da, se mai pocneau punk-iști la ieșire, dar asta făcea parte din spiritul locului. Știm cu toții că punk-iștii sunt spirite mai rebele, mai nonconformiste și mai agitate. Acum, biata clădire cred că plânge în fiecare zi. Că Art Club-ul ăsta e o pepinieră de minore în călduri și de clubberi cu IQ sub medie, care funcționează doar pe bază de hormoni.
Am fost o singură dată în locul cu pricina și asta doar pentru că mi-era teribil de dor de Inca. La început am zis că nu-i așa de rău. Dar, în maximum o oră mi-a venit să fug urlând de acolo. Pe bar erau vreo 4 puștoaice, pun pariu că nici una nu avea peste 17 ani. Nu mai înțelegeam cum naiba s-a transformat clubul în bar de streaptease. Un MC mai prost ca noaptea vorbea peste orice melodie, de nu puteam nici să mai ignor muzica infectă. E un fel de tupzi-tupzi cu titulatură de house-clubbin’ sau ceva de genul ăsta. oribil, în orice caz. Și imposibil de ignorat din cauza MC-ului. Îmi venea să-l plătesc să tacă. Poate ăsta și era scopul lui, nu știu.
Animalele din club, în mare parte masculi în căutare de minore în călduri, miroseau cam toți a Aqua di Gio. Din noaptea aia, parfumul ăsta (care până atunci chiar mi-a plăcut) a început să-mi provoace silă. Tricouri mulate, freze de Johnny Bravo, cercei în urechi, fețe pensate și spicluite, pantaloni mulați, corpuri umflate de steroizi. Cam așa aș descrie specimenul masculin care populează Art-ul. Oricum, prezența mea acolo a crescut semnificativ media de vârstă a femelelor. Cred că eram printre puținele cu drept de vot și asta nu din cauză că în Art s-ar aplica alte legi constituționale care, doamne ferește, ar aduce restricții drepturilor femeii în societate.
Să nu mai spun că mi-am schimbat și părerea asupra ce înseamnă scurt, atunci când vine vorba de o fustă. Întotdeauna am considerat că-i bine să lași omului puțin spațiu să-și folosească imaginația din dotare. Dacă tu, ca femeie, îi arăți jumătate de fund și toată splendoarea bikinilor, el, săracul, ce să mai descopere? Și dacă tot îți iei un top semi-transparent și alb, pai pune-ți un sutien, că nu in neaparat să cunosc în detaliu constituția sânilor tăi. Am și eu o pereche, îi stăpânesc cu mândrie, nu țin neaparat să te văd mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Aș putea să merg la un streaptease dacă chiar mi-aș dori să văd cum se dezbracă una pentru mine.
În fine. Spiritul locului e unul bolnav. Dar bolnav tare. O cocălărie de loc în care dacă intră garda la ore târzii, nu are destule dube cu care să care masculii corupători de minore și femeile cu moralități îndoielnice. Și tot ce-mi vine acum în minte, e aceeași poveste aplicată pe alt șablon: Taine, care mai demult era Hush. Și apoi Fostul Hush. Singura diferență e că în Taine se ascultă muzică mai bună. Dar tot a murit și spiritul locului ăluia.
Îmi pare rău să văd cum mor locuri faine și se nasc tot felul de cloace din astrea colcăitoare de reziduuri umane. Nu-i ok să ucidem locurile care ne plac. Păcat că nu depinde de noi, ci de patronii care le administrează prost. Și, la fel de păcat e că locuri precum Art Club au așa trecere la public. Noi, oamenii, suntem ucigași de frumos și vom plăti crunt pentru asta.
