Dependența de Facebook se tratează cu oameni

La început a fost mIRC-ul. Era încă destul de tânăr atunci. Posibilitatea de a vorbi despre orice cu un om aflat la mii de km distanță l-a fascinat. Discuta filozofie, politică, istorie, muzică și filme cu tot felul de oameni pe care îi găsea pe mIRC. Apoi, ani mai târziu, a descoperit MySpace, HI5 și, într-un final, Facebook. De atunci s-a dotat cu un smartphone (pe care îl schimbă periodic, fiind mereu în trend), poartă ochelari cu rame colorate și a căpătat o atitudine ușor cinică. Părerea lui de om cult este că Facebook e o prostie, dar nu poate trăi nici câteva minute fără a arunca un ochi în News Feed.

Primul lucru pe care-l face în fiecare dimineață este să deschidă aplicația de Facebook de pe telefon. Abia după ce verifică toate mesajele, Like-urile, grupurile de discuții (culte) din care face parte și vizitează profilul prietenilor preferați poate să lase telefonul câteva minute, până face un duș. În timp ce-și bea cafeaua, din nou stă pe Facebook, la fel și în timp ce se deplasează, cu tramvaiul, la birou. Acolo, între task-uri și, uneori, în timpul lor, mai intră puțin pe Facebook, să vadă ce mai fac ceilalți. La fel, în drumul spre casă, la o bere cu prietenii (puțini) pe care îi mai are și, evident, seara, în pat, înainte de somn. 

Dacă nu poate intra pe Facebook pentru mai mult de o oră, începe să își frământe mâinile, așa cum fac fumătorii după două sau trei ore de la ultima țigară. Are emoții, se agită și, într-un final, inventează un motiv oarecare pentru a putea pleca acasă, să acceseze rețeaua de pe PC. Mereu este trist și pare cumva agitat, dar plictisit în același timp. Emană un aer desprins dintr-o tragi-comedie și se pune în unele situații în care nu poți să nu-l compari cu personaje de film. Este dependent. A devenit un om trist, pe care nu mulți îl mai înțeleg și majoritatea prietenilor săi vechi au încetat să-l mai caute. Dorindu-și cât mai muți prieteni, i-a pierdut și pe cei câțiva pe care îi avea. Acum cunoaște o mulțime de străini și știe o grămadă de intimități despre viețile lor, însă nu mai are aproape niciun prieten adevărat.

A și decis să ”se lase” de vreo câteva ori. Însă tentații erau la tot pasul: pe cărți de vizită – pagini de Facebook, în reclamele de la TV este trimis către Facebook, site-urile îl încurajează să socializeze cu ele pe Facebook, oamenii din jur vorbesc despre Facebook, la birou, colega de la recepție stă toată ziua pe Facebook. Nu a reușit să se abțină mai mult de câteva ore. Prietena l-a părăsit la câteva săptămâni după, convinsă fiind că o înșeală cu ”vreo pipiță de pe Facebook”.

L-am înțeles și încerc să nu fac mare caz de dependența lui. Nu mă supăr atunci când ieșim împreună la o cafea și el butonează telefonul mai bine de jumătate din timp. Nici acum câteva zile nu m-am bosumflat, chiar dacă dădea Like-uri în neștire, în timp ce vizionam împreună un film plin de alți dependenți înconjurați, la tot pasul, de tentații, la fel de irezistibile ca și cele din viața lui (Vă recomand și vouă Tentații (i)rezistibile, este o comedie care te pune puțin pe gânduri. Dacă aveți prieteni dependenți de orice, musai să-l vedeți, ajută).

Nu cred că-i ușor să aibă o dependență pe care nici măcar nu o poate explica oricui. Nu-i ca și când ar fi fumător. Toată lumea știe cel puțin 10 metode de a se lăsa de fumat (din care nu funcționează niciuna), însă nimeni nu știe ce sfat să-i dea atunci când cere ajutor. În cel mai rău caz, cineva îi ia telefonul din mână sau nu-i oferă un încărcător atunci când are nevoie. Însă dependența nu trebuie tratată așa. Uneori, poate, are nevoie să vorbească cu cineva real, care să-i ofere o experiență reală, mai puternică decât sunetul notificărilor care îl anunță că a primit un comentariu nou. Poate că are nevoie să trăiască o viață a lui, pentru a nu își mai dori să substituie lipsa uneia cu senzațiile și întâmplările din viețile celorlalți.

*Articol scris pentru SuperBlog 2013.