Poveste cu miez de suflet

Sunt unele lucruri pe care le asociez cu oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului. Există melodii care, atunci când le aud la radio, îm amintesc de sentimente sau de situații deosebite. Mai nou, am descoperit că și gustul delicios al unor mâncăruri îmi provoacă aceleași stări. Mănânc, acum, un miez de lapte cu gem de afine și-mi amintesc de-un OM special pe care nu l-am întâlnit de mult prea mult timp.

Era vară când am cunoscut-o. Obișnuiam să particip la taberele de lucru dedicate ONG-urilor aproape în fiecare an. Eram voluntar într-o organizație studențească. La fel era și ea, chiar dacă într-un cu totul alt oraș. Ne-am văzut în seara sosirii oaspeților și am știut din prima secundă că semănăm mult, deși nici nu am apucat să schimbăm mai mult de două cuvinte toată seara, ocupate fiind amândouă să ne organizăm colegii de echipă și să îi încurajăm pentru competițiile ce urmau să apară. Avem aceeași zodie, aceleași gusturi, aceleași pasiuni dar, mai mult decât orice, ne plac, în egală măsură, oamenii frumoși și dansul. 

Ne-am petrecut nopțile următoare povestind despre toate și despre nimic, împărțind o pătură nu prea călduroasă și-o apă plată nu prea rece, pe malul mării. Un om vesel, cu o energie debordantă și mereu cu o vorbă bună pentru oricine, așa mi-o amintesc. Sau ca pe-un pansament pus pe o rană care are nevoie de oblojire. Rar mi-a fost dat să găsesc pe cineva cu care să râd atât de mult în timp ce discutăm lucruri atât de serioase. În mai puțin de două zile am devenit fan al ei și ea fan de-al meu.

În grupul ei de prieteni era un fel de miez. Așa îi și spuneau: Miezu’. Ea le organiza pe toate, ea rezolva orice problemă, ea era și sufletul petrecerii în fiecare seară. Are o inimă care cântă muzică bună și un zâmbet plin de culoare, chiar dacă uneori ai impresia că i s-au înecat toate corăbiile când face ochii mari și nu spune nimic timp de câteva minute.

Așa mi-o amintesc pe Ioana: un OM special, de esență tare, de-un metru și-un zâmbet, iute ca piperul și bună ca miezul de lapte. Nu ne-am văzut de câțiva ani buni, dar de câte ori ne întâlnim avem impresia că a trecut abia o zi de la ultima noastră poveste. Acum nici măcar nu mai împărțim aceeași țară, însă poveștile comune și pasiunea pentru oameni ne țin legate chiar și la distanță de jumătate de continent.

Mereu am crezut că oamenii cu adevărat speciali sunt cei care îți rămân aproape de suflet chiar dacă i-ai întâlnit, poate, doar pentru câteva minute sau câteva zile. Intră în viața ta spunându-ți o poveste, aruncându-ți un zâmbet și apoi dispar, lăsând în urmă o bucată de suflet și-o amintire frumoasă.

*Articol scris cu dor și drag pentru SuperBlog 2013.