La cafea cu Pușkin și bunicu’

Aveam doar vreo 8 ani când bunicu’ a început să mă învețe poeziile lui Pușkin. Nu înțelegeam mare lucru din ele, dar îmi plăcea cum le interpreta comico-dramatic, în așa fel încât copilul din mine să devină fascinat de poezia rusă.

Bunicu’ a fost un om simplu, fratele mai mic într-o familie numeroasă de țărani, a cărei mândrie era că, la un moment dat, un străbunic a fost paharnicul unui voievod. Cum a tras paiul scurt și familia lui nu își permitea să mai țină în școală încă un copil, Bunu Vasile (așa cum îi spuneam noi, nepoții), a fost autodidact. A făcut fix patru clase, apoi l-au pus la muncă. Mergea cu vacile din sat. De plictiseală, a început să citească tot ce a găsit prin biblioteca satului, în repetate rânduri. Se refugia în  literatură, evita cât putea el de mult toate șezătorile din sat și nu mergea la biserică decât dus cu forța de mama lui.

Îmi amintesc și acum că îmi recita basme, poezii și întregi nuvele și povestiri. Ținea cartea în față, ca și cum mi-ar citi, dar nu întorcea pagina aproape niciodată. Bucuria lui cea mai mare era să mă vadă citind. Mi-a și lăsat moștenire biblioteca lui impresionantă, cu cărți legate frumos. Aproape toți rușii, francezii și românii care mertită citiți i-am găsit acolo.

Moștenindu-și străbunicul, s-a ocupat de aprovizionare în ceva instituție de stat. Nu-ți trebuia școală să poți ocupa funcții pe vremea aia. Cum nu a fost vreodată fan al partidului, n-a ajuns director. Dar nici nu cred că-și dorea. Atât timp cât avea cărți, muzică și deplasări incluse în fișa postului, nu-l interesa nimic. N-avea treabă cu biserici, partid, colectivizări și alți demoni, își dădea banii pe cărți, viniluri și îmbunătățiri la Dacia cea verde deschis, cu care se plimba prin toată țara.

Am învățat câteva lucruri esențiale de la el: pasiunea pentru cărți și muzică bună, cum se face cafeaua (aveam propriun meu ibric, în miniatură, în care fierbeam cafea dimineața), să nu cred orbește în nimic și să fac mereu așa cum cred eu că e bine, nu cum îmi dictează alții. Era foarte glumeț și oarecum anarhist. Nu-i era frică să fluiere în biserică, o atitudine foarte curajoasă pentru perioada comunistă în care a trăit.

Bunicu’ nu mai e cu noi de câțiva ani. A trăit din plin și s-a dus dintr-o dată. Dar lucrurile pe care le-am învățat de la el sunt printre cele mai prețioase lecții de viață pe care le-am primit. Avea el doar patru clase, dar a făcut tot ce a putut să își deschidă mintea și ochii, să nu intre în mocirla pe care alții o ridicau la rang de artă și să ne învețe și pe noi, nepoții, să nu fim niște oi care merg unde le duce turma.

N-am o morală în povestea asta. Dar, gândindu-mă la bunicu’, îmi dau seama mereu că gloata de pensionari care preamăresc comunismul și tot ”binele” pe care l-a trăit țara asta înainte de ’89 sunt poate doar copiii ăia cărora nu le-au plăcut nici cărție, nici muzica bună. Oi, în marea turmă a inculturii, tânjind după ciobanul pierdut și mereu în căutare de altul, cu care să-l înlocuiască.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: