Cristina TM

Întotdeauna m-a fascinat senzația de zbor. Posibilitatea de a sfida gravitația, de a te rupe, măcar pentru scurt timp, de pământ și legile lui fizice. Fascinant. De-asta îmi plac avioanele, de-asta am zis un DA hotărât atunci când mi s-a oferit posibilitatea să fac parapantă. Am planuri mărețe. Vreau ca, periodic, să rup legăturile cu pământul, pentru a mă putea bucura de aer. Vreau să ajung să testez o parașută (cel puțin) și vreau să îmi aloc destul timp pentru a zbura la propriu. Adică plănuiesc ca, în vreo doi ani să-mi iau un wingsuit și să încep să fac asta ca pe un sport.

Între timp, am învățat să suplinesc senzația pe care o am în zbor cu tot felul de alte lucruri. De exemplu, un bun substitut s-a dovedit a fi pedala de accelerație. Nu încerc să mă sinucid pe autostradă, nici nu uit de mine când am pasageri în mașină. Dar, uneori, când am ocazia să găsesc un drum foarte drept și destul de bun (rar la noi, dar mai sunt și din astea) profit la maxim de ocazie.

Un sentiment asemănător îl obțin atunci când zbor cu avionul. Defapt, să fiu mai corectă, atunci când decolează. Ador sentimentul de desprindere forțată de sol. Pentru că în ultima vreme sunt foarte ocupată și, vorba piloților, sunt reținută la sol, îmi petrec câte 20 de minute pe zi admirând avioanele care decolează de pe aeroportul Timișoara. Am noroc că mi-am găsit treburi de făcut prin zona aeroportului. Mai mult, mi se pare fascinant cum, de două ori pe zi, o mulțime de avioane își dau întâlnire aici, pentru a pleca fiecare în altă parte.

Zborul e ca o luptă pentru supremație. Gravitația te-ar ține jos, umil, terestru. Nevoia de libertate te-ar atrage în sus, spre cer, spre înalt. Tu, ca om, tot ce poți face e să încerci. Să sari. Cu fiecare săritură să fii mai aproape de cer. Îmi aduc acum aminte de un film de prin anii ’90. White Man Can’t Jump. Era un film despre sport, despre baschet, despre relațiile de prietenie dintre albi și negrii din USA. Nu e un film despre zbor la modul propriu. Dar cu siguranță conturează foarte bine senzația pe care o are cineva atunci când, în timpul unei sărituri perfecte, înscrie 3 puncte. E tot ca un fel de zbor.

Că veni vorba de sporturi, unul dintre preferatele mele (înafară de toate cele care implică zborul efectiv) este unul în care oamenii sunt mai aproape de cer. Adică baschetul. Mulțumită lui am învățat că noapte nu-i făcută pentru somn, ci pentru a te bucura de hobby-uri și pasiuni. Am pierdut nopți întregi să văd meciurile din NBA. Am colecționat cartonașe cu LA Lakers (încă sunt fan) și am trăit fiecare punct marcat de echipa mea preferată. Pe vremea aceea, nu știam eu prea bine cu ce se mănâncă baschetul în România. Între timp am aflat că mândra și draga Timișoară are chiar ea o echipă drăguță.

Mi-a crescut sufletul și-a început să zboare când am aflat că echipa e în plin proces de rebranding. Săptămâna viitoare e mare meci mare în orașul violet. Și, de data asta, nu-i un meci de-al iubitei noastre Poli. E un meci de baschet, de la care eu n-o să lipsesc, orice s-ar întâmpla. Uite cum zbor de fericire. Și nici măcar n-am aripi!