Despre relaţia PR-ului cu presa

Acum vreo săptămână, spunea Andreea că a auzit ea de la un profesor pe la şcoală că PR-ul nu trebuie să fie prieten cu jurnalistii. Nu se ştie ce motive au fost invocate. M-am mirat la modul cel mai sincer. Părerea mea e că PR-ul şi oamenii de presă ar trebui să fie prieteni. Mai jos, 10 motive pentru care eu, ca PR cred că e benefic să ai prieteni jurnalişti.

1. Atunci când am ceva de transmis către presă şi dau un comunicat, cei care deja mă cunosc şi îmi sunt prieteni îl deschid-citesc-publică înaintea altor comunicate.

2. Dacă vreau să fac o conferinţă de presă, rog întâi prietenii jurnalişti să-mi spună ce evenimente se suprapun cu data la care vreau să ţin conferinţa. Să mă asigur că pot ajunge şi că nu vor lipsi din cauză că trebuie să fie în altă parte.

3. Primesc în mod constant tot felul de tips and tricks despre comunicarea cu presa. De la glumiţe despre tot felul de comunicate pe care le primesc ei zilnic, la tipuri de atitudini bune sau rele pe care le au alţi PR-işti vizavi de ei, aud o mulţime de “How to” şi “How NOT to” despre comunicarea eficientă.

4. Ştiu exact fiecare informaţie către cine trebuie trimisă, pentru că nu am doar o bază de date cu nişte nume de contact, ci o mulţime de prieteni despre care ştiu în ce domeniu activează şi cam despre ce le place să scrie. În modul acesta, e mai probabil ca informaţia pe care o trimit să fie transformată într-un articol şi publicată.

5. Atunci când organizez un eveniment şi invit presa să participe, nu chem nişte străini. Îmi invit prietenii la un eveniment organizat de mine sau pe care eu îl promovez. Dându-i o notă personală, şansele să participe sunt mult mai mari.

6. Atunci când lucrez cu o companie dintr-un domeniu nou, pe care nu l-am mai abordat, uneori trebuie să apelez la jurnalişti cu care nu am mai interacţionat. Dacă ajung la acel om prin recomandarea unui prieten din presă nu voi fi doar un nume din lunga listă de contacte. Voi fi o persoană care transmite o informaţie.

7. Acord exclusivitate pe diferite interviuri şi articole mai degrabă prietenilor decât necunoscuţilor. Pentru că ştiu cum scriu şi sunt sigură că informaţia va fi transmisă bine.

8. Jurnaliştii sunt, în general, oameni deschişi la minte, amuzanţi şi plini de viaţă. Cel puţin, cei pe care îi cunosc eu sunt majoritatea nişte prezenţe adorabile. Cand stau cu ei la o cafea, e ca şi cum aş avea în jur vreo trei-patru canale de ştiri interesante. Nu, nu vorbesc despre accidente şi babe care îşi omoară nepoţii cu lopata, decât dacă îi calcă foarte tare pe nervi în acel moment.

9. Pot să mă bazez pe ei cam întotdeauna. Sunt oameni parolişti şi de bun simţ şi nu iau în serios toate acuzele care li se aduc. Se supără doar pe politicieni când li se adresează cu apelative de prost gust. dar când zic că fac o treabă, sigur o fac.

10. De multe ori, discuţia cu un jurnalist te ajută să vezi şi cealaltă parte a poveştii. Poate mie, ca PR mi se pare interesant ce vreau să transmit, dar poate informaţia respectivă nu ar fi bună ca subiect de articol. Practic, mă ajută să aleg modul în care scriu un comunicat pentru a deveni articol.

Blogmeet #23

In sfarsit am ajuns la un blogmeet. Cred ca e aproape un an de la ultimul la care am fost. Am interactionat cu oameni “faini”, am primit alune (mersi Raka) si mi-am promis ca pana data viitoare invat sa joc cuie. Poze a facut Acidripp si ze-listul se gaseste la Richie pe blog. M-am bucurat foarte mult sa o revad pe Carmen, cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp. Andrei mi-a povestit cate ceva despre cum vrea sa dezvolte blogu.lu. Abia astept sa vad implementate toate plugin-urile si celelate modificari.

Bineinteles, impreuna cu Roxid am imortalizat momentul pe Twitter. Acidripp ne-a prins in actiune

Yabadabadooooo!

In Tequila, aseara, am pierdut la bowling. Asa ca am avut timp sa ma inspir de la cei din jur, poate poate mai invat ceva. Acum, ca sa zic asa,  cunostintele mele sportive se rezuma la cateva emisiuni pe Eurosport  si cateva seriale de anime din copilarie. Dar, cand vine vorba de bowling, inevitabil imi apare pe retina Fred, din Familia Flinstone. Inca mor de ras cand imi amintesc cum alerga pe varfuri si lovea popicele in cele mai ciudate moduri.

Cu The Flinstones in minte, am inceput sa ma uit in jurul meu: oameni din diferite companii din Timisoara, zambete multe, doua grupuri de prieteni de diverse varste si ocupatii, cateva outfit-uri de birou, cateva casual, vreo 5-6 corporatisti (impreuna cu ceva sefi de prin Germania/Austria/Serbia). The Flinstones a fost facut undeva prin anii ’60. Fred nu era un “om de birou”. Muncea pe santier. Dar prietenul lui, Barney Rubble, muncea ca functionar la aceeasi firma ca si Fred. La bowling mergeau impreuna si, uneori, cu seful firmei. Exact ca si personajele de aseara.

Mi se pare foarte interesant cum, dupa 80 de ani, oamenii gasesc o deosebita placere in aceleasi lucruri marunte si funny pe care le fac in timpul liber. Pentru ca, aseara, m-am distrat si eu de minune. As repeta oricand experienta, chiar daca nu am fost in Tequila cu sefi si colegi corporatisti, ci cu prietenii.

Butonul de REJECT