Cristina și strugurii

Obișnuia bunicu’ să mă-ntrebe când eram mică: Ție ce fructe-ți plac cel mai mult? Și-ntotdeauna răspundeam cu-n rânjet până la urechi: Strugurii, bunu, sunt ca o mie de fericiri! Mie mi-au plăcut mereu strugurii albi, că cei roșii au coajă tare și nu-s așa buni la gust.  Continue reading »

Tu cum îți bei cafeaua?

De departe, cea mai bună prietenă a mea este cafeaua. E acolo, aproape, în fiecare dimineață, în timpul fiecărei întâlniri business, în timpul unei șuete cu oamenii dragi, indiferent că-i cald sau frig. Am dezvoltat un cult al cafelei și, mai mult, i-am influențat și pe alții să o încerce și să o descopere.

Azi nu vă povestesc, însă, despre ce înseamnă cafeaua pentru mine. Am vorbit deja de atât de multe ori despre asta încât puțini sunt cititorii care încă nu-mi cunosc pasiunea. Vă povestesc, în schimb, despre pasiunile prietenilor mei.

Există în lume o mână de oameni (da, sunt vreo cinci) cu care pot vorbi orice, oricând. Am încredere că ei vor fi acolo dacă sunt bolnavă, dacă am chef să dansez, dacă vreau să povestesc despre ceva, dacă am chef de gătit și multe altele. Cum eu apreciez foarte mult faptul că-mi sunt aproape, periodic îi răsfăț cu ceva bun. De data asta s-a întâmplat să fie minunata cafea Jacobs, preparată cu Tassimo, jucăria mea nouă despre care v-am mai povestit. Și pentru că fiecare om are personalitatea lui, desenată în propriile culori, fiecare dintre prietenii mei și-a ales singur cafeaua. Sau cafeaua i-o fi ales pe ei? Continue reading »

Articol alb, cu nunți și mirese

Nu-mi plac nunțile. Dar deloc, deloc. Totuși, uneori trebuie să particip la câte una, că oamenii care-și jură credință veșnică îmi sunt foarte apropiați. Mai mult, uneori merg cu fetele să-și caute rochii de mireasă.

De ce deschid tocmai acum subiectul? Pentru că în weekend se mărită singura mea prietenă din copilărie. Visa să se căsătorească de multă vreme, cam de când era mică. A visat la fiecare detaliu în parte, a știut ce fel de om își dorește lângă ea, a luptat pentru asta și uite-o acum la 24 de ore distanță de marea realizare a vieții ei. Continue reading »

Visul unei nopți de vară

Rezervorul e mai mult de jumătate plin și e aproape răcoare. Nu-i așa lung drumul până la Dunăre, îți amintești? Și, oricum, teiul miroase a faleză și a râuri care curg mult prea încet, a munții care nu sunt munți și-a cei pe care i-am descoperit demult, pe vremea când încă nu știam că oamenii nu sunt veșnici. Continue reading »

Noi doi

La început eram un fel de cunoștințe foarte îndepărtate. Știi cum e: afli de existența lui de la un cineva, care cunoaște pe cineva, care cunoaște pe altcineva. Mi s-a părut interesant și, mai apoi, intrigant că toată lumea în jurul meu a ajuns să vorbească despre el. Nici măcar nu m-am apropiat de el de la început. Mi se părea că are o personalitate alambicată și puțin cam prea pretențioasă pentru gustul meu, deși la o primă vedere am zis că nu există nimic mai deschis și mai amuzant.

Ne-a luat ceva timp să ne obișnuim unul cu celălalt pentru că suntem destul de diferiți. El e plin de cifre și linii de cod, de grafice și statistici, eu am numai texte și conținut în cap. Când mi-am dat seama că putem funcționa foarte bine împreună, tocmai pentru că suntem atât de diferiți, a început să mă preocupe soarta lui. L-am căutat zilnic și am ajuns să fim chiar buni prieteni. Nu o dată s-a întâmplat să-mi scriu noaptea notițe pe telefon despre ce aveam de gând să-i povestesc a doua zi.

Apoi au apărut prietenii noștri comuni. Ne fac câte o vizită, intră și ei în discuțiile noastre, mai dau cu părerea de una-alta și pleacă în lumea lor. Nouă ne plac și îi așteptăm întotdeauna cu drag. Inevitabil, au apărut și gurile rele. Norocul meu că știe el tot felul de chestii magice și m-a ajutat să-i țin la distanță cu cea mai folositoare funcție din lume: /ignore. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama cum se face, dar până la urmă am reușit. Și e bine. Că cei care vorbesc doar să se afle în treabă, dacă văd că nu primesc răspuns se plictisesc și pleacă.

Zilele trecute a făcut o aroganță și a hotărât că nu mai vrea să afișeze public toate aberațiile mele. S-a închis în el și n-a mai comunicat nimic, deși am insistat să-și revină la normal. Doar suntem prieteni de atâta timp deja. Am suferit ca un câine părăsit. Cu cine să-mi mai împart eu poveștile? Cum să mă mai găsească oamenii dacă el nu-i aici? Cui să mă plâng și cu cine să mă bucur de toți și de toate?

Adevăru-i că a fost numai vina mea. Prea am crezut că eu sunt aia importantă și de neînlocuit în povestea asta. Ei, uite că mi-a dat o lecție. Dureroasă, dar necesară. Azi, la insistențele mele s-a întors. Am făcut ce-am făcut și l-am convins că noi putem funcționa bine doar împreună. El e jumătatea mea bună și eu sunt jumătatea lui bună. De acum promit că sunt mai atentă cu nevoile lui și că fac tot ce trebuie făcut în timp util, să ne fie bine.

Da, am uitat, ca o zăpăcită ce sunt, să-mi plătesc domeniul. Așa că blogul meu și-a luat vacanță în weekend. Acum e înapoi și nu-l mai ignor veac. Să-mi trăiești și să-mi fii alături, așa cum mi-ai fost în fiecare zi a ultimilor ani.

Secretul unei Doamne

Are 37 de ani și o carieră de succes, într-o țară străină. Vorbește fluent 4 limbi străine și lucrează cu diplomați și ambasadori. E o femeie foarte frumoasă și foarte inteligentă. Genul acela care pe mulți îi ține la distanță prin respectul pe care îl impune. E o Doamnă, în adevăratul sens al cuvântului.

A crescut într-un orășel din România, în care au fost aduși, pe vremea comunismului, o mulțime de oameni de pe sate care urmau să lucreze pentru câțiva ani în construcții. Se construiau baraje și hidrocentrale pe râurile din țară. Părinții ei, amândoi ingineri, petreceau mult timp pe șantier. Așa că, pe vremea copilăriei, după ce pleca de la școală (unde era premiantă și apreciată de profesori și colegi) mergea și ea pe șantier. Era frumoasă încă de pe atunci. Dar nu o frumusețe vulgară și expusă de fuste prea scurte sau decolteuri prea adânci, pentru că era o fată cuminte.

Într-o seară, pe când avea 15 ani, doi dintre muncitorii de pe șantier au prins-o singură pe drum și au violat-o pe malul râului. Pentru că a opus rezistență cât de mult a putut, au și bătut-o crunt. A găsit-o Poliția, noaptea târziu, după ce părinții s-au impacientat că fata nu mai ajungea acasă. Pe vremea aceea nu aveau copiii telefoane mobile, dacă vă întrebați de ce nu au sunat-o.

Violatorii au făcut pușcărie, acum sunt cine știe pe unde, la cules căpșuni sau furat prin alte țări. Nu vreau să-mi imaginez că ar putea fi încă pe aici, pericol pentru alte fete. Nu că ar lipsi cu desăvârșire dereglații în țara asta, dar așa vreau eu să cred, că ăștia doi nu mai sunt aici.

Cum ziceam la început, fata a crescut și are acum o carieră de succes. E mulțumită cu ce face și câștigă o mulțime de bani. Mulți dintre ei îi donează unei asociații care se ocupă de femeile violate sau de cele care provin din familii cu cazuri de violență conjugală. A făcut terapie câțiva ani, mai mult pentru că au insistat părinții ei. Știu despre ei că încă se simt vinovați că au lăsat-o să umble singură pe stradă seara, după ce apune soarele.

Nu a avut niciodată o relație și nu suportă să fie atinsă de oamenii din jur. Excepție fac copiii și părinții ei. O cunosc de mai bine de 10 ani și știu sigur că nici măcar atunci când am făcut cunoștință nu am dat mâna cu ea. Nici nu ne-am pupat vreodată pe obraz, ca fetele. E o femeie de succes care trăiește într-o singurătate mai mare ca multe dintre maicile din mănăstiri. Nu se plânge de asta, nu vorbește despre situația ei și se bucură sincer de câte ori știe că a putut ajuta un om, chiar dacă e vorba de un străin.

Mi-a povestit, totuși, că atunci când avea 15 ani avea un prieten. Primul ei prieten și era îndrăgostită de el. După viol n-a vrut să-l mai vadă niciodată. Nici pe el, nici vreun altfel de bărbat cu potențial de iubit. Visa să devină mamă și a devenit interpret în 4 limbi străine.

Mi-am adus aminte de ea pentru că vorbeam azi cu o prietenă despre violurile din România și despre cum femeile, în general, tac și suportă singure tot pentru că le e prea rușine și se mai și simt vinovate pentru ce li s-a întâmplat. Cu ea a suportat un oraș întreg (pentru că în orașele mici se află toate scandalurile) și tot a fost degeaba. Nici terapia nu a vindecat-o. Acum e o femeie foarte frumoasă, foarte inteligentă și foarte singură.

Să nu ne furăm singuri căciula

Începe undeva în jurul vârstei de 25 de ani și poate ține toată viața. E sindromul omului singur, care declară sus și tare că momentan nu vrea pe nimeni în viața lui. În general, e vorba de cei care au ieșit cu greu dintr-o relație care s-a terminat într-un mod nu tocmai plăcut. Sau cei care la un moment dat au fost căsătoriți și au divorțat. Pe scurt, cei care și-au văzut sufletul călcat în picioare și se află încă în recuperări. Adică, după spusele lor, nu sunt dispuși să aibă pe cineva…momentan.

”Momentan” spune foarte multe. Unii se folosesc de argument să poată retrăi pentru o perioadă tinerețea, alții vor doar să-și lingă rănile în liniște. Mai sunt și cei care speră în tăcere că lucrurile cu fostul/fosta se vor schimba și totul va fi bine din nou.

Nu e nimic rău în atitudinea asta, cel puțin nu la o primă vedere. Toți avem nevoie de o perioadă tampon după o relație în care am pus mult suflet. Când, însă, anii trec și noi batem pasul pe loc, repetând că ”momentan” ne e bine așa, cred că e timpul să ne punem niște întrebări. Poate că nu e cea mai sănătoasă atitudine să ne petrecem tinerețea așteptând să ne vindecăm sau să apară ceva nou și destul de interesant încât totul să ne treacă de la sine.

Ne plafonăm în pseudorelații, lungim lista de prieteni cu prea multe beneficii, orbecăim bezmetici în același cerc de oameni care, cel mai probabil, fac cam același lucru. Dintr-o dată, ne trezim la 40 de ani singuri. În jur, majoritatea prietenilor noștri au o familie, au copii, au un plan pe termen lung. Noi ne dăm seama că am pierdut timpul așteptând să apara ceva în care merită să investim sau ceva care a trecut demult și noi nu ne-am dat seama când.

Nu zic să ne aruncăm prostește în brațele primului venit, dar nici să stăm baricadați ca-n bazele militare americane, să nu poată ajunge nimeni la noi. Cred că cel mai sănătos ar fi să acceptăm că unii oameni pot fi mai buni decât alții și să ne oferim reciproc o șansă la mai bine. Să nu ne furăm singuri tinerețea, că și așa durează numai câțiva ani.

*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov

Tu cu cine vorbești?

Puțini sunt cei care se mai confesează unui preot. Nu mai e la fel ca altădată, pentru că nu mai simțim nevoia de a merge la biserică și a ne spovedi. În primul rând pentru că nu mai credem că un om, fie el și preot, ne poate spăla de toate păcatele. Unii prefersă să vorbească cu un psiholog, deși la noi în România sunt destul de puțini (oamenii care merg la psiholog), comparativ cu alte țări. Nevoia nu e de a ne simți păcatele iertate, ci de a ne descărca sufletul cuiva și a ne ușura cumva de tot ce nu putem vorbi cu oamenii din jur, orcât de dragi ne-ar fi. Sau poate tocmai de-aia.

Personal nu sunt mare fană de biserici, de orice fel ar fi ele. Nici de mers la psiholog, că nu cred că am probleme care ar trebui discutate cu specialiști. Dar, ca tot omul, uneori simt că nu mai pot să tac și trebuie să vorbesc despre ce mă doare. Acum intervine următoarea dilemă: am în jur niște oameni cu care aș putea vorbi, pentru că am mare încredere că orice le-aș spune va rămâne la ei. Dar știu și că oamenii ăștia se încarcă negativ cu durerile mele, așa că prefer să tac. Mai sunt pe aproape și unii cu care aș putea discuta cam orice, atât timp cât subiectele nu devin foarte personale. Simt eu că unii trebuie păstrați pentru băut o bere sau dansat într-un club, oricât de OK ar fi ei. Și-atunci ce să fac?

Noroc că există interneții și prietenii pe care nu-i vezi zilnic. Vorbesc de oamenii care mi-s dragi și nu stau lângă mine în fiecare zi. Care nu prea au ei treabă cu ce se întâmplă în viața mea, atât timp că mă știu că-s bine. Valabil și reciproca. Mno ăștia sunt oamenii cu care eu vorbesc cel mai ușor. Deschid o fereastră de mess sau îi sun. Și le spun tot ce mă doare, tot ce nu-i bine. Ei mă ascultă și încearcă să-mi ofere o părere cât mai obiectivă despre ce le povestesc, după care ne vedem fiecare de viețile noastre până avem ocazia ori să ne vedem, ori să vorbim iar așa, din senin.

Ei nu știu, dar sunt ca un pansament pentru suflet. Sunt cei care mă ajută să fiu zilnic cu zâmbetul pe buze, să pot să văd mereu înainte și cei care-mi dau forță să fiu omul pozitiv pe care-l cunosc majoritatea. Lor le mulțumesc frumos, cât de frumos se poate într-o seară liniștită de duminică, plină de zâmbete și muzică frumoasă.

Să nu hulești ce cât de cât iubești

La șezătoarea din sat, în birtul preferat, la o șuetă cu prietenii aiurea în tramvai, bârfa e la ordinea zilei. Toată lumea vorbește despre toată lumea. Să arunce primul cu piatra ăla care n-a bârfit în viața lui pe cineva! Ok, deci de bârfit, toți bârfim. Dar pe cine?

Sunt oameni pe care îi cunoști tangențial, despre care auzi tot felul de lucruri, despre care știi, la rândul tău, anumite povești. Dar sunt și oamenii ăia care ți-s dragi. Despre care nu-ți place să auzi sau să spui lucruri rele, pentru că doare să-i vezi altfel decât așa cum îi știi tu. Nu vrei să-ți schimbi percepția despre ei, pentru că tu îi iubești pentru ceea ce crezi că sunt și pentru ceea ce ți-au arătat ție că sunt. Poate alții nu s-au bucurat de aceleași privilegii din partea lor. Poate sunt doar invidioși pe relația dintre voi. Important e că se nasc mereu povești care dor și pe care le-ai vrea aruncate undeva într-un colț, departe de urechea ta.

Nu-mi place să aud oamenii vorbind de rău persoane care ar trebui să le fie foarte apropiate sau pe care le fac să creadă că le sunt foarte apropiate. Poate e doar o metodă defensivă, poate mă simt eu bine cu impresia pe care mi-am făcut-o despre anumiți prieteni sau pur și simplu nu suport să aud pe cineva vorbind de rău oameni pe care eu îi admir sau îi iubesc. Îmi amintesc cum, acum o vreme, un prieten drag mie nu avea o impresie prea bună despre un alt prieten. Mie-mi erau, atunci, tare dragi amândoi, chiar dacă nu le-am zis asta. Mno, pe prietenul ăsta drag l-am rugat să nu-mi mai evidențieze defectele celuilalt, pentru că mă deranja, chiar dacă știam că are dreptate. După ceva timp, m-am dus la ușa lui să-i spun că a avut mare dreptate, dar m-a durut tare treaba asta. Pentru că, la un moment dat, celălalt mi-a fost drag.

Din păcate, am întâlnit și cazuri de oameni care, după ce s-au despărțit de cineva, au început să împrăștie povești urâte despre omul cu care au împărțit aceleași pijamale pentru o vreme. Acum, mă întreb, oare dacă te-ai asociat cu o persoană și apoi, chiar dacă nu mai e lângă tine începi să vorbești urât, nu-i ca și cum ți-ai face antireclamă? Ok, toți greșim, toți ne îndrăgostim de oameni nepotriviți uneori. Dar hai să nu scuipăm unde altădată am ridicat altare. Că-i păcat. Cu siguranță atunci când am început să investim sentimente în omul ăla, am văzut ceva frumos și cu potențial de bine. Hai s-o lăsăm așa cum e și să încercăm fiecare să ne vedem de treaba noastră, că-i mai sănătos.

*Denumirea de ”Decalogul Crețian” este marcă înregistrată Cristian Sitov

Dileme existențiale

Am mai spus-o și altă dată: lucrurile care ne sunt inaccesibile ne atrag cel mai mult. Pentru că știm că nu le putem avea. Acum motivele pentru care nu avem acces la un anumit lucru sunt diverse. Dar azi vreau să vorbim despre situațiile alea în care singurul motiv pentru care nu putem avea un anumit CEVA e conștiința noastră.

Normele sociale ne-au învățat că nu e bine să-ți dorești ceva ce aparține deja altcuiva. Nu-i frumos să vrei capra vecinului, dar e sănătos și chiar indicat să-ți cumperi și tu una în caz că ai nevoie. Dacă vecinul vinde capra respectivă, poți, liniștit, să fii tu cel care o cumpără. Adică el renunță la ceva, tu ai tot dreptul să intri în posesia bunului respectiv. Bun, ăsta e cazul fericit în care vorbim de posesiuni fără suflet. Așa mi s-a spus: că numai oamenii au suflet în lumea asta (deși eu tind să cred altceva, dar acum nu deschidem subiectul).

Ce faci când, uitându-te peste gard la vecin în curte, nu vezi capra păscând liniștită, ci vecina, draga vecină întinzând haine pe sârmă și făcându-ți ocheade. Să zicem că vecinul n-o mai vrea și se despart. vecinul se mută pe aceeași stradă, peste drum. Vecina rămâne tot acolo, tot cu sârma de rufe și în continuare îți face ocheade.

Acum, să ne fie clar. Vecinul îți era prieten de pahar la birtul satului, îți mai dădea câte o mână de ajutor prin gospodărie, mai schimbați câte o impresie, ce mai tot atât. Vecinul ți-e amic. Dar vecina nu mai e a lui, știi că-i placi, știi că te place. Ai cam sări gardul la ea, că parcă simți tu că nu mai poți să stai în propria-ți curte. Totuși, ca un om crescut cu bun simț, începi să te gândești dacă nu cumva e greșit ce faci. E totuși fosta unui prieten și știi că tot satul te-ar atăta cu degetul dacă ai sări gardul. Că i-ai mai făcut tu câte o vizită când nimeni nu știa, e altă poveste. Nu trebuia să suporți ocara satului și vecinul era fericit în neștiința lui.

Vecina, acum singură la casa ei, îți spune că tare s-ar ferici dacă ai desființa gardul ăla nenorocit dintre curțile voastre. Tu ce faci? Sari gardul sau îți vezi liniștit de treaba ta, chiar dacă vecina aia apare în visele tale în fiecare noapte? Ce-i mai puternic în povestea asta: conștiința sau fructul oprit?