Diana caută job

Săptămâna asta nu vin cu niște job-uri magnifice, superbe și geniale. Din același domeniu, însă, vin cu o rugăminte.

Mulți o știți deja pe Diana Câmpean. E fata aia drăguță care a făcut de curând o cercetare blogheristică. O temă pentru școală (pe care, între noi fie vorba a luat o notă frumușică). Mno, fata asta locuiește la Cluj, e acum la master la Societate Mediatică, la Babeș și își caută un job în media online.

Adevărat e că, în momentul ăsta, în țară sunt mulți ”experți” în domeniu. Dar fata nu se dă expert. Recunoaștem, are ceva experiență. Dar vrea mai mult. Vrea să învețe și să lucreze cot la cot cu oamenii din media online din Cluj. Că mno, la Cluj trăiește. Ca să vedeți că nu vorbesc tâmpenii despre experiența ei, hai să vă arăt ce a făcut până acum.

• Din noiembrie 2007 până la iunie 2008 a fost redactor la Sibiul Universitar (publicaţie a Facultăţii de Jurnalistică – Sibiu);
• Din octombrie 2008 până în iunie 2009a fost redactor-şef la publicaţia Sibiul Universitar;
• Are la activ două stagii de practică la Monitorul de Alba de câte trei săptămâni în 2008 şi 2009;
• Atât în mai 2008, cât şi în 2009 a participat în funcţie de redactor, respectiv redactor-şef al publicaţiei-supliment Corola Lumii la Festivalul Internaţional Lucian Blaga din Sebeş-Lancrăm;
• Din octombrie 2009 până în iulie 2010 a fost redactor – şef la publicaţia online a Facultăţii de Jurnalistică din Sibiu – Cuvinte Online – http://cuvinteonline.ro/;
• Acum e colaborator la http://deweekend.ro/ – materiale, aici: deweekend.ro/author/dianacampean/
• În plus, a participat la concursuri de fotografie.
• A regizat în ianuarie-februarie 2010 un  scurt film-reportaj despre sărăcia din Sibiu cu titlul „Dragă Moş Crăciun”;
• A realizat (filmat, regizat şi montat) un film despre un grup folk, Plus Noi, care poate fi urmărit aici: http://www.youtube.com/watch?v=id6aJPhhssg;

• Deţine o diplomă oferită de Centrul pentru Jurnalism Independent în urma participării la cursul de Jurnalism online din noiembrie 2009;
• A câştigat o bursă oferită de L’oreal România în cadrul unui concurs fotografic pentru studenţi – România, eşti frumoasă!

Zic că a făcut câte ceva și merită luată în seamă. Dacă știți, deci, vreo publicație din Cluj care își caută redactor sau fotograf, dați de știre. Eu am încercat s-o conving să se mute la Timișoara, dar e prea îndrăgostită de Cluj. Hai să ajutăm fata să-și găsească un job frumos, că merită. Mai rar copil cu atâta pasiune pentru muncă.

Despre băștinași și toleranță

În general, sunt de acord cu oamenii care se simt mândri că aparțin. Nu contează că țin de un loc sau de o comunitate, de o religie. Important e sentimentul ăla că fac parte din ceva. Bravo! Mă bucur pentru voi și, uneori, simt și eu că fac parte din ceva. Dar de la asta până la a arăta cu degetul pe toți cei care nu sunt ca mine e o cale lungă.

M-am născut în Alba Iulia, am crescut în Sebeș și de vreo opt ani trăiesc în Timișoara. Dacă mă întreabă cineva spun că sunt ardeleancă. Asta sunt și mă mândresc. Probabil că dacă m-aș fi născut în Craiova m-aș fi mândrit că sunt olteancă. Am auzit că ardelenii sunt cei mai tari români, că la Cluj oamenii sunt mai deștepți sau că Banatu-i fruncea. Așa-i. Toate sunt adevărate. La fel cum e foarte adevărat că unii fără alții am fi egali cu zero.

Scria Oana ieri că nu ești clujean adevărat decât dacă te-ai născut și ai crescut în Cluj. Bine, ai mai putea deveni clujean dacă toată viața ai face chestii bune pentru Cluj și te-ai chinui să demonstrezi celor născuți acolo că meriți să fii unul dintre ei. Personal, mă întreb câți oameni care s-au născut în Cluj au făcut pentru orașul lor cât au făcut unii care au ajuns acolo la un moment dat al vieții lor. N-o să dau exemple, pentru că nu vreau să arăt cu degetul pe nimeni. Azi vorbim de aparteneță și acceptare a comunității.

Istoric vorbind, Timișoara e un spațiu în care oamenii au fost forțați de împrejurări și contexte să accepte între ei tot felul de alte nații. La ultimul recensământ, în Timișoara aveam 7000 de germani, 24.000 de unguri, 6000 de sârbi, 3ooo de rromi, vreo mie de bulgari și încă vreo 3000 de alte etnii. La Cluj erau cam 60.000 de unguri, vreo 3000 de rromi și vreo mie de germani. Deci, înafară de unguri, celelalte etnii sunt mult mai puțin prezente. Să vină oare de acolo sentimentul mai puțin dezvoltat de toleranță? E posibil.

Ce vreau să spun e că farmecul unui loc e dat nu de cei care s-au născut și au crescut acolo, ci de comunitatea pestriță care se formează în timp. Timișoara nu ar mai fi Timișoara dacă nu ar avea atât de mulți oameni veniți din alte părți. Cultural, economic, istoric vorbind, dacă Timișoara și-ar fi arătat cu degetul toți străinii care au ajuns în oraș, azi nu s-ar mai mândri bănățenii cu orașul lor plin de cultură europeană. La fel și Clujul. O fi el capitala Ardealului, dar fără oamenii care l-au crescut (și care mulți sunt veniți din alte zone ale țării sau chiar din alte țări) nu s-ar mai lăuda azi că are oameni mai deștepți ca-n alte locuri.

Într-adevăr, ca om venit într-un oraș mai mare am remarcat și eu, ca și alții, că ”băștinașii” au o oarecare atitudine de superioritate față de toți cei care aleg să se stabilească aici. E normal, nu vrei ca în lumea ta bine organizată să se stabilească oricine. Dar să n-o ducem la extrem. Mă bucur că am reușit să mă integrez destul de rapid și nu am fost nevoită să muncesc o viață întreagă pentru a demonstra că merit să aparțin. Cum ziceam, timișorenii sunt mai toleranți decât alți oameni născuți în orașe mari pentru că au fost nevoiți de-a lungul istoriei să accepte printre ei o mulțime de străini.

Sunt de acord cu Oana. Există o atitudine de respingere a oricărei persoane noi venită într-o comunitate deja formată. Ține de noi să luăm deciziile corecte și să acceptăm sau nu persoana respectivă. Dar să arăți cu degetul o viață întreagă pe cineva pentru că nu s-a născut în aceeași maternitate cu tine, mi se pare cel puțin eronat. Spuneam la începutul articolului că m-am născut la Alba Iulia. Simt că aparțin Meccăi (oamenii de acolo vor schița un zâmbet acum. Așa cum Banatu-i fruncea, așa e Alba un fel de Mecca) cam cât simt că aș aparține Galațiului. Adică deloc. Certificatul de naștere nu-mi dă dreptul să tai și să spânzur în numele locului. În schimb, de Timișoara simt că aparțin. Viața mea e aici, ”acasă” e aici, prietenii și oamenii pe care îi iubesc sunt aici. Eu țin de locul ăsta, chiar dacă m-am născut în altă parte.

Încerc doar să spun că da, oamenii sunt mândri și au atitudini superioare. Poate e o atitudine bună, poate nu. Eu, personal,  nu o încurajez. Sentimentul de respingere există, că ne place sau nu. Depinde de noi dacă îl luăm ca atare și îl tolerăm sau naștem tot felul de reacții negative la asta. Oricum mândria omului n-o poți schimba.

Apahida, unguroaicele și ospitalitatea

Am reușit cumva să mă ard la mâna dreaptă azi. Groaznic, mai ales pentru o persoană care tastează zilnic câte 8-10-12 ore. Fiind singură acasă, am tras un urlet din fundul grădinii și m-am liniștit. Bine că mi-am adus aminte de un leac băbesc și, după ce mi-am ținut mâna în apă rece vreo câteva minute, am tăiat un cartof crud și l-am pus pe rană. Cu ocazia asta mi-am amintit de o chestie de când eram prin primii ani de facultate.

Brambuream mult pe vremea aia. Împreună cu un prieten, ne umpleam rucsacii cu ceva haine, câteva sandwich-uri și plecam să descoperim locuri prin țară. Am ajuns la un moment dat la Apahida. Ne plăcea nouă cum sună și că e prin zona Cluj, unde urma să și vizităm vreo doi cunoscuți. Drum cu trenul, somn pe apucate, niște frig de sfârșit de octombrie, tot tacâmul. Într-un final, ajungem și la Apahida.

Nu cunoșteam pe nimeni acolo. Am zis să dăm o tură prin sat comună și pe urmă să vizităm împrejurimile, că s-au descoperit în zonă ceva cimitire celtice și morminte de-ale goților.  Dar a început o ploaie torențială, cum numai în zona Clujului găsești. Ne-am adăpostit la birtul satului și-am zis să bem un ceai fierbinte până trece ploaia.

În birt, noi, crâșmarul-localnic neam de neamul lui, vreo patru moși beți criță și nevasta crâșmarului. Când ne-a văzut femeia uzi până la piele, cu bagaje în spate și cu ceai în față ne-a oferit o ciorbă. Așa, din partea casei. Bună ciorba, ca la mama acasă, că și mama și crâșmărița sunt unguroaice pe la origini. După ciorbă ne-am oferit s-o ajutăm să crape niște lemne și să încingă focul. Toate bune și frumoase până la partea în care trebuia întors jarul cu un vătrai. Pun eu mâna vitejește pe vătrai și dintr-o dată îmi dau lacrimile. Ardea așa rău c-am crezut că îmi prăjește toată mâna, nu numai pielea din palmă.

Crâșmărița a fost cea care m-a învățat leacul din bătrâni cu cartoful crud pe rană. Mai bun ca orice alifie și mai sănătos decât orice cumperi dintr-o farmacie de oraș. Până am mai stat noi la o poveste să se oprească ploaia, am mai băut o bere și am mai ajutat crâșmarul să strângă lemnele s-a făcut cam noapte. Crâsmărița, suflet mare, ne-a poftit să stăm la ei până a doua zi, că ei i-s dragi copiii care vor să știe istorie. Ne-a hrănit, ne-a dat pat de dormit, ne-a făcut dimineața cafea și-a pus la pachet și două sandwich-uri, s-avem pe drum. Mare femeie. Zic s-o cinstesc c-o bere, că uite cum încă îmi prinde bine sfatul ei.

Și că tot vorbim de bere, alți oameni ospitalieri s-au gândit să cinstească cu niște bere și niște mici timișorenii sau oamenii care or fi prin Timișoara în weekend-ul ăsta. Cică tratează omenia cu ospitalitate. Zic să citiți despre asta, că o bere și-un mic n-au făcut rău nimănui până acum.

Bună dimineața, Cluj!

Pentru a treia oară în 4 săptămâni sunt la Cluj. De data asta n-am venit doar să-mi văd prietenii superbi de aici. N-am venit nici cu ceva business. M-am împachetat aseară special pentru Online Business Forum și am bătut jumătate de țară pentru eveniment. Pentru că merită și pentru că-mi doresc foarte mult să cunosc câțiva oameni de pe lista de participanți și speakeri.

Evenimentul promite să fie o bună oportunitate să mai învăț câte ceva despre online. În plus, am de plătit o datorie morală. Pentru că duminică nu am reușit să ajung la Geekmeet Timișoara (să-mi fie rușine că am lipsit fix la aniversarea de 10 ediții) nu l-am cunoscut pe Filip Cherecheș-Toșa. Așa că o voi face azi.

Pe listă mai am un party în La Gazette, cina în Irish Music Pub (unde altundeva?) vreo câteva cafele cu oamenii dragi de aici și o plimbare pe strazile clujene (că tot e soare și asta se întâmplă cam rar în Cluj).

Ah, pe tren, am nimerit în compartiment cu cel mai ciudat om inventat pe planetă. Încă din gara din Timișoara m-a luat la întrebări că unde merg, cât stau, ce fac la Cluj, etc. Pe la 12 trecute fix, îmi povestise deja cam toată viața lui, probabil și pentru că de la mine nu a primit decât răspunsuri monosilabice. Pe la 1:30 începea să-mi spună că-și dorește nevastă și pe la 3 (în timp ce eu încercam cu disperare să adorm) mi-a propus să rămân cu el la Cluj.

Fenomene paranormale. Se bătea cu pumnul în piept că familia lui m-ar accepta dacă nu mi-aș mai vopsi unghiile, nu m-aș mai îmbrăca în pantaloni și aș învăța să cos. În plus, dumnezeul penticostalilor ar fi cel puțin mulțumit că și-a găsit el așa nevastă deșteaptă și frumoasă. Speram să aiurez eu de somn și să nu se întâmple ce tocmai se întâmpla, așa că am tras pe dreapta și m-am trezit direct în Cluj.

Am scăpat prin urcare în taxi și deplasat la McDonalds. Trebuia să-mi beau cafeaua după așa o noapte. Acum aștept clujenii să dea un semn când se trezesc, să fac ziua asta mai frumoasă decât a început. Între timp, bună dimineața Cluj!

La Cluj cu doru’

Mi-era tare dor de oamenii din Cluj și, cum universul mă iubește (nu ca pe alții), circumstanțele m-au urcat în mașina lui Raka și m-au dus cu doru’. Ca să ne fie drumul drum și vremea frumoasă, i-am luat cu noi și pe Richie și Ildi. Vorba aia, cu cât mai mulți, cu atât mai multe puzzle-uri.

Pe drum către Meka Cluj ne-am oprit să-mi plătesc o datorie. Acum vreo lună i-am promis lui Makavelis că de Paști beau o bere cu el. Dar cum n-a fost să fie, m-am gândit să plătesc repede datoria, să nu facă dobândă mare. Maka, berea următoare o dau eu, dar vii la Timișoara să o bei (cu tot cu Liviu, da?). Faini oamenii de acasă.  Și fain și drumul către Cluj. Cu atât mai mult cu cât am primit permisiunea specială de a o conduce pe Fiona. M-am abținut cu greu să păstrez limitele legale de viteză, că proprietarul stătea în drapta și era mai rău ca poliția.

Apropo de poliție. Măi, frumos Clujul, mai frumos decât mi-l aminteam. Dar plin de poliție. Cred că le era frică să nu fur tot orașul să-l aduc la Timișoara. N-am văzut atâtea mașini de-ale lor nici la parada de ziua Poliției. De unde le-or fi scos? Am o paranoia majoră când îi văd în trafic. Dar de data asta s-au gândit ei mai bine și s-au băgat în seamă cu noi într-o parcare, la dracu’ în praznic, în vârf de deal. Eram cinci oameni lângă o mașină mică, admiram orașul în liniște. Vorba clujeanului…mno, pățăști.

Bineînțeles, la Cluj era o ploaie torențială. Cred tot mai mult în fiecare zi că familia Adams și-a mutat reședința acolo. Noroc că am avut companie plăcută. Radu și Billy au făcut pe gazdele până spre dimineață, Mircea ne-a cazat mai ceva ca la hotel și Noemi ne-a servit duminică o porție de râs de toată frumusețea. Am discutat despre universuri paralele, puzzle-uri complicate, coduri curate si World of Warcraft. Sper că nu a reușit Noemi să mă convingă să mă reapuc de jucat, că exact asta mi-ar mai lipsi la câte am de făcut.

Nu am apucat să văd pe toată lumea, că unii au dat bir cu fugiții din Cluj tocmai în weekendul ăsta. Dar am ajuns să revăd Irish Music Pub, care s-a schimbat mult de când am trecut eu ultima dată pe acolo. Bineînțeles, mâncarea a fost superbă și în cantități uriașe. Mi-a fost ciudat să văd doar fețe necunoscute. Acum câțiva ani când intram în pub cunoșteam pe toată lumea. Așa-mi trebuie dacă am plecat la mama naibii și nu m-am mai uitat înapoi.

Aș mai fi stat cel puțin vreo 3-4 zile, dar unii oameni responsabili și cu program de dimineață de luni au trebuit să ajungă înapoi la Timișoara. Măcar am tras un karaoke de zile mari cu Raka, Ildi și Richie să treacă timpul mai ușor până acasă. Nici nu mă mir că Ildi vorbește puțin azi la birou și eu nici nu mai deschid gura. Liniștea e bună și ea la ceva.

M-am întors revigorată, fără voce și cu un zâmbet larg pe buze. Mi-am notat în agendă să-mi iau câte un weekend offline la 5-6 săptămâni începând de acum. Raka, tu notează-ți că drumul la Cluj se face de acum pe la Oradea, dacă urgența nu ne cheamă pe la Alba Iulia, da?