Microuniversuri în orașul meu

Trucuri-din-bucataria-libaneza-logo-nou-2Timișoara este plină de tot felul de restaurante și fast-food-uri cu specific străin. Dacă unele dintre ele sunt străine doar cu numele, altele îți dau senzația că pășești într-o altă țară de îndată ce le calci pragul. Săptămânile trecute am descoperit un restaurant cu specific spaniol. Patronul e spaniol, abia vorbește românește. Muzica din restaurant vine de la un post de radio spaniol, mâncarea este toată cu specific iberic. O mare parte din clienți vin de la consulatul lor, iar alții probabil că sunt turiști care vor să mănânce ca acasă. Doar patru oameni vorbitori de limba română am văzut în acel loc, în cele 3 vizite pe care le-am făcut.

În Piața Victoriei, între două restaurante românești de tradiție, s-a deschis un fast-food libanez. Din acela în care noi, românii, intrăm doar pentru a cumpăra shaworma sau, cel mult, un falafel. Însă clientela acelui loc sunt libanezii care locuiesc în Timișoara. Vorbesc limba lor, glumesc cu patronul (care de multe ori este acolo, pregătind chiar el mâncarea), comandă feluri de mâncare pe care nu le pot pronunța și se întâlnesc din întâmplare cu alți libanezi, cu care se întind la povești.

În Piața Unirii avem și-un restaurant sârbesc. Îmi place să merg acolo duminica la prânz, când preoții de la biserica sârbească din apropiere vin să-și ia prânzul, după slujbă. Cântă ceva cântece popești, după care petrec vreo 3 ore la masă, bucurându-se de mâncărurile alea cu prea multă carne, cum numai sârbii pot găti. În vară, când am fost până în Serbia, am întâlnit unul dintre chelneri lucrând, în weekend, la un restaurant de acolo. E un fel de part-time job, că omul își strânge bani pentru ceva. Spunea că, pentru el, Karadorde, restaurantul la care lucrează în Timișoara, este un fel de a doua casă.

Diversitate culinară există în orașul ăsta. Nu te poți plictisi vreodată, că ai de unde alege. Partea frumoasă e că am descoperit o metodă de evadare din cotidian și acum o exploatez din plin. Aleg să mănânc mai des în restaurantele cu specific străin decât în cele românești. Chiar dacă îmi petrec acolo maximum 2 ore, senzația pe care mi-o dă fiecare vizită este că am plecat în concediu în altă țară. Îmi place să am în jurul meu oameni a căror limbă nu o înțeleg foarte bine (sau n-o înțeleg deloc, în cazul libanezilor), să-i văd cum se comportă atunci când se simt în largul lor, să urmăresc felurile de mâncare pe care le comandă (Știați că 1 din 7-8 libanezi comandă shaworma? Ceilalți mănâncă niște salate și năut. Sau supe cu o denumire neinteligibilă.) și să mă simt, pentru puțin timp, într-o minoritate confortabilă, ca un turist.

Dacă v-ați plictisit de aceleași feluri de mâncare și de aceleași locuri în care mergeți de ani de zile, vă recomand să încercați, măcar din când în când, un restaurant cu specific străin al cărui proprietar chiar vine din altă țară. Și, dacă descoperiți ceva nou, să-mi spuneți și mie, că-s curioasă foc.

 

sursa foto: www.reteteminunate.ro

2 Comments

  1. Humus cu pui de la libanezul din centru. Nenea se comporta exact ca soup nazi din Seinfeld si trebe sa ai grija ce zici de fata cu el, dar mancarea merita.

       0 likes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: