Ce faci când toate ușile sunt închise?

Opinie

Am fost foarte fericită când o agenție din București anunța că își deschide filială în Timișoara și că eram unul dintre oamenii cu care urma să lucreze. Se întâmpla prin 2009 – 2010. După doi ani de muncă într-o altă filială, a altei companii, știm deja cam ce așteptări să am și am început să muncesc cu mare entuziasm. Mi-a plăcut foarte mult echipa cu care lucram, mi-a plăcut și abordarea șefului, mi-a plăcut sediu și mi-a plăcut campania de lansare la care am lucrat împreună cu colegii mei. De aceea când, după șase luni, agenția a anunțat că își închide filiala din Timișoara, totul m-a lovit ca un ciocan în plex.

Lumea era speriată de criză, companiile mari tăiau bugete de comunicare, multe agenții aveau probleme de cash flow, angajații dispăreau pe capete. Într-un fel, cu ocazia crizei de atunci s-a mai curățat și responsabilizat piața, însă tot ce simțeam eu în acele momente era o cădere în gol, fără vreo plasă de siguranță. Eram conștientă că nicio companie nu și-ar fi angajat om de comunicare în acele momente în care se restructurau și reduceau multe departamanete din companii. Se întrevedea o vară grea și lungă, dar îmi puneam speranțele în prietenii mei și refuzam să cred că am ajuns la un capăt de drum. În mintea mea, cumva, cândva, trebuia să se întâmple ceva bine.

Cam la asta mă gândeam când am ajuns acasă în ultima zi de lucru la agenție. Așteptam să vină Oltea să-i povestesc ce se întâmplă și, practic, să mă plâng de situație, că altceva oricum nu era de făcut. Însă când a ajuns Oltea mi-a spus, ușurată, că tocmai și-a dat demisia de la job, că era cazul să încheie acel capitol din viața ei. Și uite-așa am ajuns să stăm amândouă, la masa din bucătărie, în liniște absolută, gândindu-ne: ”Și-acum, ce?”.

Nu ne doream niciuna să ne întoarcem la vechiul sistem de lucru în companie, dar nici nu puteam să așteptăm să se întâmple ceva din senin. Între timp, veștile rele curgeau una după alta, parcă eram protagonistele unui film foarte prost. Teoretic, puteam oricând să mă întorc la freelancing, o mai făcusem și altădată. Din păcate, potențialii clienți erau la fel de speriați de situația economică de atunci, ca toate celelalte companii.

Mi-am petrecut vara scriind pe blog și participând la diverse evenimente, în timp ce căutam, împreună cu Oltea, o soluție de a face ce ne place într-un context care nu ne era deloc favorabil. Ne doream amândouă să facem comunicare online într-o piață timișorenă care nu era deloc pregătită pentru asta. Cealaltă soluție era să ne angajăm fiecare în câte o companie, să ne găsim job-uri de care nu am fi fost niciodată mulțumite, dar care ne-ar fi asigurat un trai decent.

Cred că acea vară a fost una dintre cele mai dificile și mai importante din viața mea. O să o țin minte pentru tot restul vieții. Mi-a fost foarte greu să iau o decizie în acele momente, dar până la urmă, spre toamnă, am reușit să mă decid. Însă asta este o altă poveste, despre care vă scriu cu o altă ocazie. Între timp mi-ar plăcea să îmi povestiți și voi despre momentele de cumpănă din viața voastră, când ați simțit că toate ușile vă sunt închise și oportunitățile au dispărut de pe fața pământului. Știu că fiecare aveți câte o poveste interesantă și mi-ar plăcea să-mi spuneți câteva cuvinte despre asta, indiferent că este vorba despre ceva care vi s-a întâmplat pe plan personal sau profesional.

 

 

5 Comments

  1. Atat de bine imi pica sa citesc articolul tau Cristina! Eu ma simt exact acum; stii, e senzatia aia cand ai impresia ca ai atat de mult ghinion incat, oricat ar fi de putin probabil, te gandesti de 2 ori inainte sa iesi din casa pt ca te temi ca s-ar putea sa-ti cada un pian in cap… Acum un an mi-am pus visul in pagina si am lansat o galerie online de arta, insa atunci nu mi-a fost greu; stiam ca galeria va creste incet, dar sigur si freelancingul imi ocupa 80-90% din timp si imi platea cheltuielile. Acum insa s-a schimbat totul; chiar daca m-as intoarce la freelancing sau la un job part time, as simti ca nu mai e suficient, pentru ca simt cu toata fiinta mea ca trebuie sa dau tot pentru ca visele mele sa se implineasca si sa-mi cresc proiectul de suflet. Uneori sunt optimista si ma gandesc ca totul s-a intamplat exact pentru a-mi da ocazia sa vad ce pot si sa fac ce-mi place cel mai mult. E dificil totusi, pentru ca si altii depind de mine… 🙂

       0 likes

  2. Mie mi s-a întâmplat chiar in această toamnă să am parte de un astfel de sentiment neplăcut. Am fost prima la disciplina mea de la examenul de titularizare (limba engleză)cu o notă de 9.34, în aceeaşi măsură am fost singura şi prima (ca nota) care a reuşit să-şi ia definitivatul la această disciplină astă-vară, în judeţul meu.
    După toate eforturile mele, inclusiv cu o bursă europeană la activ prin intermediul căreia am lucrat în 2 şcoli din Franţa, am ajuns titulara la sat, unde am fost amenintata sa renunt la ore din catedra în favoarea unei persoane cu o notă de 2.
    Nu 5, nu 6, ci 2!!!
    Ca să nu mai spun că am reuşit cu greu să mă detaşez mai aproape de casă, căci posturile din şcolile bune sunt ocupate de oameni de 3 şi 4 sau oameni care nici măcar nu dau examenul de titularizare.
    Sunt atât de dezamăgită de ce poate să-mi ofere România şi îmi pare enorm de rău că nu am rămas în Franţa. Mă simt umilită!:(

       0 likes

  3. 🙂 Eu sunt chiar acum într-un moment de-ăsta, aşa încât îmi las aici, la tine, o notiţă pe care, eventual, să o revăd la vară. Scriu aşa:

    “Dragă Anca din vara lui 2014,
    Cum îţi merge? Sper că ai clienţi care pricep că fără poveşti de comunicare sunt nişte comersanţi anonimi care vând un sfert din cât ar putea. Sper că ai clienţi care te inspiră. Sper că scrii zilnic cu bucurie. Sper că mergi barem de două ori pe săptămână la atelierul de olărit şi că faci blide faine. Sper că acum, când nu mai eşti ‘amploaiată’ de la 9 la 6, ai vreme multă de soţ, prieteni, cărţi şi sport.
    Hai noroc!
    Anca
    Noiembrie 2013”

       0 likes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: