Un episod de Animal Planet

Prădătorul stă ascuns și își adulmecă prada de la distanță. Calculează fiecare gest, anticipează fiecare mișcare a ei. O preferă vulnerabilă, dar totuși destul de puternică. Nu-i plac cele  bolnăvicioase sau care dau semne de slăbiciuni majore. Învață rapid să respire odată cu ea. Adulmecă parfumul de nou, viu și, dacă se poate, inocent. Pentru că nu-și dorește ca prada lui să-l vadă ca pe un vânător.

Cea mai frumoasă parte a vânătorii e cea în care pândește și începe să facă pași mărunți către ea. Odată ce se simte în siguranță face primul pas de apropiere. O încolțește și o învăluie, fără ca ea să simtă asta.  Joaca de-a șoarecele și pisica e dintotdeauna fascinantă. Se bucură de cât de năucită devine ea, de cât de în siguranță se simte lângă cel ce urmează s-o devoreze. Râde în sinea lui, dar nu se grăbește să treacă mai departe. Cum ziceam, jocul e fascinant.

Prada, la rândul ei, își joacă bine rolul. Simte că e încolțită, dar nu schițează niciun gest în sensul ăsta. Mișcările îi devin doar puțin mai calculate. Cu ochii mari, de gazelă, cere aprobare în ochii lui. Poate își negociază poziția, poate doar testează la rândul ei terenul.

Teoretic, prădătorul este agil, bun în ceea ce face și foarte calculat. Deci prada nu are nicio șansă. Practic, uneori se întâmplă ca prădătorul să greșească. Ceea ce părea la prima vedere o pradă ușoară, poate fi uneori un vânător deghizat. Surprins de situație, prădătorul are două variante: să fugă sau să lupte. De obicei fuge. Instinctul îi spune că un vânător sălbatic nu e niciodată o pradă ușoară. Deși, știe prea bine că o scorpie îmblânzită e mai bună decât orice altă pradă. Puțini sunt cei care au curajul să stea să-și măsoare puterile cu vânătorul deghizat. Mai puțini sunt cei care reușesc să-l și cucerească.