Sunt omul care sunt pentru că de-a lungul timpului am trăit o serie de evenimente și am întâlnit niște oameni care mi-au schimbat radical direcția firească a drumului. Unii se chinuie câțiva ani buni să schimbe ceva la caracterul oamenilor pe care-i întâlnesc. Alții apar de nicăieri, rămân puțin și dispar în lumea lor. Lasă amprente puternice și nici nu-și dau seama. Unora le mulțumesc peste câțiva ani, altora nu, pentru că nu mi se pare potrivit să deschid discuția asta sau pentru că relațiile dintre noi se răcesc suficient de mult încât să nu mai permită o abordare directă.
Sunt o sumă de evenimente și amprente ale altora. Asta mă face unică, nu faptul că port niște haine diferite sau ascult o altă muzică decât cea mainstream. Uneori deschid o carte doar să îmi amintesc de bunicul meu și să îi aud vocea recitând ceva din poeții ruși. Alteori, ascult o anumită muzică să îmi amintesc prietena care mi-a dat să ascult un album pe care n-am mai avut vreodată ocazia să i-l returnez. Tot în aceeași ordine de idei, atunci când înfloresc teii mi se face tare dor de oamenii de demult, cei care au contribuit cel mai mult la modul în care m-am format și care m-au determitat să iau deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului.
Sunt singură fără să fiu singură cu adevărat. Am, undeva, un fel de înger păzitor care mă veghează. Poate nu are aripi și nu coboară luminos din cer, dar este acolo și, atunci când am nevoie de un răspuns sau de un sentiment de siguranță, apare în sufletul meu din senin și mă ajută să merg înainte.
Sunt praf de stele, vorba cântecului, și asta mă face să fiu mai puternică decât munții. Sunt tot ceea ce și-ar fi dorit să fiu și nu a mai avut ocazia să vadă.
*poza by Diana Campean