Exercițiu de sinceritate și asumare

Ne-am obișnuit să pozăm în ființe perfecte, fericite și împlinite pe toate planurile. În Social Media punem doar poze cu noi zâmbind și amintiri din vacanțe, preferabil exotice. Emitem păreri despre subiectele dezbătute intens în anumite perioade, dar musai în ton cu mentalitatea bulei din care facem parte, să nu cumva să micționăm împotriva curentului, că nu-i frumos și nu se cade.

Am crescut înconjurată de băieți, pentru că prietenii de familie n-au prea avut fete. Așa că amicii mei și jocurile de când eram copii m-au ajutat să devin o răzvrătită care nu e capabilă să se comporte civilizat, conform normelor micului oraș săsesc în care am copilărit. Nu tu fuste, ceaiuri și discuții despre pantofi, nici hlizeli cu fetele în curtea școlii. Fiind mereu înconjurată de 4-5 băieți, m-am obinuit să se uite oamenii strâmb la mine și să vorbească pe la colțuri tot felul de prostii. 

Ani mai târziu, însă, m-am surprins uneori afectată prea mult de părerea unor oameni care, în realitate, nu reprezentau ceva special pentru mine. Am luat cu mine la Timișoara o parte din prejudecățile orașului mic. Îmi era confortabil să mă raportez la ceva ce știam, refuzând să renunț la apucăturile proaste și să îmi asum ideile și comportamentul. Da, voiam să aparțin, să mă integrez, să fiu în rând cu lumea.  De aceea mă obișnuisem să îmi păstrez părerile pentru mine și să fac tot posibilul să nu supăr pe cineva.

După ce am luat o pauză de aproape jumătate de an de la tot ce a însemnat viață socială, timp în care m-am concentrat să îmi rezolv problemele și să mă cunosc mai bine, m-am întors acum printre oameni. Nu mă mai regăseam, de aceea am avut nevoie să mă rup de lume. A trebuit să stau să mă gândesc cine sunt și ce vreau de la viața mea, să renunț la unele lucruri și la unele persoane care, de fapt, îmi erau nocive și să învăț să îmi asum ceea ce spun și ceea ce fac.

Sunt mult mai sinceră cu mine și cu ceilalți. Părerile mele sunt, pe alocuri, total diferite de cele ale interlocutorilor, dar nu mă mai cenzurez doar de dragul de a mă face plăcută. Uneori abordez subiecte tabuu. Îmi exprim ideile și sentimentele în mod deschis, chiar dacă știu că nu întotdeauna cei cu care vorbesc despre asta vor să le audă. Îmi asum modul de a fi, exersez sinceritatea de câte ori am ocazia și nu mai țin cont de posibilul disnconfort al celor cu care interacționez.

Cred că adevărul meu poate fi diferit de adevărul altora și sunt conștientă că unele frunți se încruntă atunci când mă aud vorbind. Dar am învățat că viața e prea scurtă pentru a mă raporta la părerile altora, că până la urmă nu ceilalți umblă în papucii mei, nici nu îmi trăiesc ei viața. Dacă sunt tristă o recunosc în mod deschis și dacă mă deranjează o situație vorbesc despre asta.

Am avut nevoie de timp să încep să mă accept așa cum sunt și încă lucrez la modul în care reacționez în diverse situații. Dar am reușit să ajung în punctul în care prefer să exprim o părere care poate deranja decât să cosmetizez adevărul în așa fel încât să se potrivească cu normele sociale. Și, da, sunt mult mai liniștită acum decât am fost vreodată încercând să aparțin unei lumi bazate prea mult pe aparențe, chiar dacă uneori sunt tristă, supărată sau îmi vine să sparg ceva.

Să recunoaștem, niciunul dintre noi nu este mereu cu zâmbetul pe buze, trăind o viață desprinsă din poveștile de adormit copii. Dar, cu cât încercăm mai mult să ascundem gunoiul sub preș, cu atât devine mai deranjant și mai obositor. Hai să ne asumăm propria persoană și să nu ne mai chinuim să aparținem unui univers sintetic, inventat doar pentru a ne face să părem mai frumoși și mai fericiți în ochii celorlalți. O fi momentul să ne pese mai mult de noi și mai puțin de gura lumii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: