Dor de duca

Vad zilnic de pe geamul micului meu apartament – caruia cu mandrie ii spun CASA – birourile unei multinationale. Nu dam nume, sa nu suparam poporul. Vietatile ies pe balcon la cafea/tigara o data la ora 9, o data la ora 12, apoi mai pe dupa amiaza inca o data. Defapt, sa fim sinceri. E un du-te vino continuu. Obositor si galagios. Parca viata lor se desfasoara pe terasa, nu in birou. 10.000 de pretexte, de motive, de incercari disperate de a scapa de o munca pe care nimeni nu o face cu placere. Corporatisti. Oameni de cariera. Profi. Cu accent apasat puternic pe i. 

Azi dimineata m-am simtit pentru a doua oara o parte dintre ei. Am plecat la birou cu sufletul mic, cu telefonul in mana, alergand dupa taxi, in timp ce ma gandeam daca mi-am luat alimentatorul de laptop si agenda de intalniri de pe masa.

Defapt…mi-e dor de duca. Nu ma potrivesc in sablon corporist. De cand ma stiu m-am ferit de organizatii imense, de sabloane, de reguli, de costume si fitze de om ocupat. Am facut voluntariat cativa ani buni. As face voluntariat o viata intreaga. Pentru ca merita. Nu o faci pentru un post mai bine platit, pentru o apreciere din partea sefului, pentru bani. O faci pentru ca cineva, acolo are nevoie de munca ta. Si te simti mai bine cand vezi ca poti naste zambete si lacrimi de bucurie. Te simti OM.

Si pentru ca simt ca nu ma mai pot minti ca e bine si caldut, am hotarat. Ma reintorc la voluntariat! O sa merg acolo unde stiu ca pot face ceva. Ca sunt libera sa aleg un bine pentru un altcineva. Mi-am depus azi un CV la UNICEF. Wish me luck!