Cei care vor de toate

La Feminin

polls_soulSALE_4708_581350_answer_3_xlargeNe sprijinim unii pe alții, încercând să înlocuim părțile perfecte pe care le-am pierdut cu unele surogat, cumpărate din piața de vechituri. Stricate și imperfecte și ele, că doar au trecut prin lovituri grele înainte să fie abandonate pe taraba unui negustor. Mi se par triste piețele în care bătrânii își vând amintirile și oamenii cumpără părți din viețile altora, cu bani cât mai puțini.

Oare cum evaluezi prețul unei amintiri? ”Am iubit-o pe Ana timp de patru veri. Ceasul acela pe care mi l-a dat în cea de-a doua vară ar putea face vreo 200 de lei, că încă mă iubea mult pe atunci”. Și-apoi vin colecționarii de obiecte vechi. E o modă, dumnezeu știe ce-o fi în capul lor să cumpere toate părțile astea din viețile altora. Se trezește vânzătorul că nu are suficiente cuvinte să explice cumpărătorului că ceasul ăla nu face doi bai, dar de fapt e mai prețios decât orice pe lume. Că singurul motiv pentru care îl vinde este că nu îi ajunge pensia să plătească toate medicamentele de pe rețetă. Cumpărătorul negociază, vânzătorul se crispează și i se umezesc ochii când își dă seama că ultima amintire care îl leagă de cea mai dragă poveste din viața lui este pe punctul de a deveni un simplu obiect decorativ.

În piață e-o gălăgie obositoare și-un zumzet trist de precupeți care încearcă să transforme în bani orice obiect pe care îl dețin sau pe care îl găsesc abandonat pe lângă coșurile de gunoi. Bătrânii care-și vând amintirile se remarcă, de obicei, prin rușinea și crisparea cu care răspund la întrebări atunci când vreun cumpărător pune ochii pe vreun obiect așezat cu grijă pe tarabă. În ochii lor se citește frică. Știu că trebuie să vândă diverse lucruri pentru a avea suficienți bani mâine, dar parcă își doresc să nu pună nimeni ochii fix pe ceasul primit de la Ana. Nici pe cartea veche, din care le citeau părinții când erau copii. Și, poate, dacă s-ar termina mai repede târguiala, să ia fiecare ce are nevoie și să plece, ar fi mai bine decât să tot negocieze atât. Oamenii nu știu, oricum, cât valorează fiecare lucru în parte.

Cumpărăm uneori paragrafe din poveștile altora pentru a uita pe moment de poveștile noastre. Încercăm să reparăm lucruri care nu pot fi reparate și să înlocuim oameni de neînlocuit. Și-atunci când ne găsim față în față cu paragrafele care oricum nu ne spun nimic, mai avem și nebunia de a le negocia prețul, chiar dacă nu-l vom pricepe niciodată pe de-a întregul.

 

credit foto

 

2 Comments

  1. Daca omul respectiv , chiar ar tine la acele obiecte care au ceva sufleteste pentru el nu le-ar scoate la vanzare.
    Si chestia ca nu le ajunge pensia , a devenit o banalitate in RO.
    Dar salariile unui om de rand sunt indestulatoare?
    Timpurile in care traim , te cam imping sa faci cam multe ilegalitati pentru un trai oarecum mai decent.
    Viitorul oare cum o sa fie, daca prezentul este jalnic?
    Si noi , incet , incet ne indreptam spre ultima varsta, deci si pe noi ce poate sa ne astepte?

       0 likes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: