Iar m-am trezit cu gălăgia corporatistă de peste drum. Îngrozitor cum pot unii să râdă atât de strident. Acum au şi învăţăcei. Practica de vară, internship (bine că se apropie de sfârşit). Cred că îi învaţă să râdă. Nu stiu sigur. Că de muncit, cu siguranţă nu muncesc. Stau pe terasă şi beau cafea sau fumează. La 10 grade Celsius ei nu au altceva mai bun de făcut decât să taie frunze la câini şi să mă trezească pe mine în fiecare dimineaţă.

Am o curiozitate. Oare în toate corporaţiile e la fel? Oare peste tot muncesc 10 oameni şi alţi 300 stau să ia notiţe? Măcar de le-ar lua. Of of of. Gata, eu mi-am vărsat oful. Acum aştept să aflu de la voi dacă în alte corporaţii nenumite se întâmplă la fel.

Suntem de multe ori puşi să alegem între două (sau mai multe) lucruri despre care avem impresia că sunt egale. Şi că orice am alege vom alege greşit. Aşa e. Orice alegem, chiar alegem greşit. Pentru că întotdeauna lucrul pe care ni-l facem intangibil, prin excludere, primeşte în imaginaţia noastră proporţii magice. Devenind inaccesibil, îşi câştigă dreptul de a primi atribute fantastice. Şi ne trezim că portocala aceea, la care am renunţat pentru o mandarină, nu mai pare aşa acră acum. Defapt, pentru că e portocală, primeşte iz de cadou, de cântec, de “Într-o zi mi-ai dăruit o portocală…”. Şi atunci, biata mandarină pierde substanţial teren în faţa portocalei pe care acum n-o mai putem avea. Mergem, deci, la magazin şi cumpărăm şi portocala aceea, cotată acum zece minute ca fiind “acră”.

Dar cînd vine vorba de oameni? Cînd realizăm că, în cinismul nostru, uneori trasăm hărţi şi tabele cu “pro” şi “contra” şi că se întâmplă să greşim la calcule? Ce facem atunci? Unde e magazinul de “buyback” cand ai nevoie de el? Ne mulţumim să ne minţim că e mai bine aşa, că oricum nu ar fi decurs lucrurile cum ne-am fi dorit. Nu mai putem face nimic. Pentru că oamenii nu sunt portocale şi unii dintre noi erau absenţi când se preda această lecţie. Şi uite aşa mor poveştile care nu se termină cu “Şi au trăit fericiţi….”.

A fost o dată ca niciodată o chestie pe care o gătea bunica pe plita sobei şi căreia îi spuneam mâncare. Pe care în ziua de azi nu o mai mănâncă decât oamenii ăştia simplii, muritorii de rând. Pentru că nu mai e la modă, ştii? Şi, uneori, nici măcar oamenii simpli, crescuţi cu miros de ceapă în bucătărie şi cu program de muncă de la 8 la 4 nu prea mai cunosc gustul ei. Heheeee, vremuri de mult apuse.

Acum, când încerc să-mi cumpăr din supermarket un litru de lapte, găsesc pe rafturi iaurt dietetic, lapte pasteurizat, 0.1% grăsimi, brânză de vaci fără grăsime, ulei fără colesterol, batoane de slăbit, cereale de slăbit, mezeluri vegetale, pate vegetal, legume îmbunătăţite genetic, pâine din şapte cereale, tot pentru slăbit, sucuri naturale fără zahăr, apă plată cu lămâie inclusă.

Dacă îndrăznesc să trec pe la raionul de cosmetice (parcă parcă mi-aş cumpăra o pastă de dinţi), răscolesc cel puţin o oră printre creme anticelulitice, creme antirid, creme pentru tonus şi alte minunăţii ale fabricii de chimicale.

Acasă, printre trei filme proaste şi Ştirile de la ora cinci, din nou cremele anticelulitice. Reclame cu femei hrănite cu vise şi apă plată, cu tinere de 16-20 de ani, sacrificate pe altarul societăţii de consum, care la 30 se uită cu jind la prietenele lor, devenite mame între timp. O întreagă campanie de distrugere în masă a sănătăţii unor copile încă necoape.

Şi atunci….atunci cum să mă mai mir când mă sună noaptea la ora 3 prietena mea, panicată de groază, din spitalul municipal, unde sora ei e internată de urgenţă şi stă să se sfârşască de anorexie? Nu mai zic nimic, mă îmbrac rapid şi plec să am grijă de ce lasă în urmă dragul nostru sistem consumerist de lux. Încă o poveste care nu se termină cu “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Pentru că prinţesa din poveste s-a autodistrus înainte să apuce să-l cunoască pe FătFrumos.

O eclipsa parţială de lună, vizibilă şi din România. În momentul fazei maxime, la ora 00h:10m:9s, diametrul lunar va fi acoperit în proporţie de 80.76%, iar suprafaţa discului lunar în proporţie de 84.60%.

Imi zic, mi-e lene. Nu cobor azi să văd eclipsa. Oricum în august întotdeauna se întâmplă ceva special cu luna. E mai mare, mai roşie, mai caldă, mai nebună. În fine, e altfel. Încerc să sfidez şi refuz să cobor să văd eclipsa. Uite, nu am chef şi gata. Azi nu am chef.

Mă ridic din fotoliu, plină de satisfacţia rebelului şi plec direct la geam să iau o gură de aer. Nu-mi dau seama că dacă trebuie, atunci trebuie. Nu am pierdut nicio eclipsă de lună vizibilă din ţară. E o chestie cu luna şi cu mine. M-am născut cu lună neagră în casa soarelui, poate de-aia. Şi fără să vreau, ajung să mă uit ca un lup la lună. Ca şi acum. Uite-mă revoltată. Şi în secunda a doua, ce admir vrăjită pe geam? Exact! Nenorocita asta de eclipsă de lună.

Magnifică, aşa cum e întotdeauna. Gata cu revolta. Am o eclipsă aproape totală de admirat peste 10 minute.

La noi, prin mărginimea Sibiului, unde am crescut, sunt mulţi ţigani. Au aici, la Sibiu, şi Rege. Sunt o parte din lumea noastră. Nu îi iubim, nu îi urâm. Sunt şi atât. Au o cultură diferită şi obiceiuri diferite de noi. Şi daca ai răbdare să-i asculţi o să descoperi o lume fascinantă. Ca un fel de poveste cu zâne şi nomazi, cu meşteri căldărari, fierari, aurari, spoitori, căntăreţi.

Nu mă refer aici la ţiganii aceia pe care îi găseşti pe toate străzile oraşelor civilizate din Europa, cerşind. Nici la cei care fug în Italia să fure din magazine şi să vândă mai apoi în ţară orice. Pentru ca nu numai ţiganii fură şi nu numai ţigăncile se prostituează pentru o bucată de pâine. Poate sună scandalos, dar am vazut de multe ori ţigani mai cinstiţi şi cu suflet mai mare ca un român “pur sânge”. NU am fost niciodată de acord cu discriminarea asta încurajată de toate instituţiile din ţară.

Ne vine acum o Europă întreagă cu pretenţii de integrare. Totuşi, integraţi sau nu, să ne ţinem ţiganii acasă. Să nu ni lăsăm în toată Europa. Parcă bieţii oameni ar fi o ciumă. Parcă toţi europenii sunt nişte sfinţi şi noi, cu ţiganii noştri cu tot, le pângărim Paradisul. “Sunt toţi o adunătură de hoţi!” o să zică marea majoritate a lumii.

Ce nu se ştie despre ţigani? Că în general se închid ochii când e adusă în discuţie istoria lor, pentru că pe noi, pe europeni, ne arată istoria cu degetul cand vine vorba de comportament etic faţă de ţigani. În Evul Mediu au fost arşi pe rug ca vrăjitori, li s-au omorât copiii şi animalele, pentru că erau spurcaţi. Au fost apoi înrobiţi la curţile boierilor şi bătuţi sa muncească pentru un codru de pâine. Şi la abolirea sclaviei au fost alungaţi şi arătaţi cu degetul. Nu au mai fost primiţi să muncească decât pentru foarte puţini bani, nu au avut drept de vot, nu li s-a recunoscut dreptul de a avea pământuri, nu au avut drept de a se apăra în tribunale. Secole întregi tribunalele germane nu i-au acceptat nici măcar ca martori.

“Când furtuna nazistă a măturat Europa, eu mă născusem deja. Tatăl meu a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Polonia, cu înjositorul triunghi negru cusut pe haine. Din cinci sute de mii de ţigani trimişi în sclavie, au supravieţuit numai cinci mii, ei ne-au spus ce-au păţit.” spune cu glasul trist şi ochii sclipind de amărăciune un Rom Baro, un bulibaşă din Sibiu.

În general lumea îi caută periodic, când îşi aduce aminte că trebuie să mai adauge la CV o faptă bună, o donaţie, un act de integrare. Politică. Sunt rari oamenii cărora chiar le pasă. Cărora le pasă dezinteresat. Puţini sunt cei care reuşesc să vadă o lume dincolo de toate prejudecăţile. Ei, cei puţini, sunt privilegiaţi. Pentru că pot descoperi o cultură şi o civilizaţie deosebite, cu rămăşiţe de obiceiuri indiene, amprentă sanscrită în limbaj, cultură strânsă de-a lungul secolelor de prin toată Europa. Şi totuşi, totuşi cu o identitate socială atât de puternică, încât sute de ani de suferinţă nu le-a putut-o şterge. Sunt ţigani! Şi sunt mândri că sunt.

Se trezeşte la 8. Aleargă.
Ma trezesc la 10. Lenevesc.

La 11 mănâncă un mic dejun sănătos, cu legume proaspete, lactate, tot tacâmul.
La 11 mă târăsc pana in bucatarie, fac o cafea aromata.

Dupa micul dejun pleacă afară. Tot timpul ocupată. La Facultate, la Primărie, la avocat, la organizaţie.
După cafea iau o carte, pornesc muzica bună, lenevesc încă puţin, citesc ceva. La un moment dat mă plictisesc şi plec să mă plimb, sa văd un prieten.

Seara vine acasa plină de energie. Toata o poveste şi o întâmplare.
Seara vin acasă meditativă, cu chef de scris. Mă trântesc la calculator să mai scriu câte ceva.

La 12 se închide în camera ei şi se culca. E obosită după o zi plină.
la 5 închid şi eu cartea/calculatorul/muzica/gândurile. Sunt fericită după o zi plină.

Două modele comportamentale perfect opuse. Doi oameni total diferiţi.
Surori.