”Totul a început cam așa: de o perioadă de timp îmi caut un job. Am găsit un anunt pe net: angajez agent de vânzări publicitate. Am zis să aplic și eu. După câteva zile primesc mailul ăsta. (n.r. vezi poza de mai sus)

Pentru a ajunge la interviul final , trebuie să dau like pe Facebook la pagina lor și să  promovez produsul. Primi 3  care aduna cele mai multe likeuri ajung la interviu. Concursul se desfasoară pe o perioadă de o lună. Problema este că nu văd cum ai putea să demonstrezi ce știi tu să faci de fapt. Pe scurt, cel care are mai mulți prieteni pe Facebook câștigă.

Înțelegeam dacă concursul se desfășura puțin diferit, spre exemplu să creezi tu un produs, fie adevărat, fie fictiv și să gasești o metodă originală de promovare pe Facebook, Twitter etc.

După părerea mea, astfel de firme vor de fapt să se promoveze pe ei prin intermediul celor care încercă să își găseseacă un job în perioada asta deloc prielnică. Chiar nu văd cum aș  putea eu să demonstrez faptul că știu să vând ceva, cât de creativ pot fi sau cât de bine îmi cunosc produsul. Pot să demonstrez doar câți prieteni am pe Facebook și cât de mult Spam sunt dispus să fac.”

Din câte ați observat deja este vorba despre compania Power Image din Timișoara, una dintre cunoscutele firme de producție și distribuție de pliante. Probabil că oamenii au descoperit online-ul și au auzit că se pot face bani frumoși din el. De aici până la a oferi pe bani mulți niște servicii pe care ei nu le înțeleg și nu le folosesc într-un mod corect e o cale lungă.

Am înțeles acum de ce câteva companii cu care am discutat în ultima perioadă sunt foarte nemulțumite de rezultatele obținute în urma promovării pe Facebook și rămân mirate când le explic mai în detaliu ce înseamnă să te promovezi online corect. Da, am întâlnit pagini de Facebook în Timișoara care au strâns câteva mii de like-uri și n-au reușit să facă o vânzare. Cred că tocmai am descoperit și de ce.

Vă las mai jos oferta de promovare pe Facebook pe care o oferă ei. Nu vreau să le dau link-uri, căutați voi powerimage.ro și trageți singuri concluziile.

Încerc să păstrez un ritm de lucru, dar cumva și ustensilele mele încep s-o ia pe arătură. Ba mi se ard RAMii, ba începe procesorul să facă figuri. În curând presimt că Yoshi al meu va fi scos la pensie definitiv. Deocamndată mă chinui să-l fac să-și amintească toată informația stocată pe hard. Are mari probleme și la capitolul ăsta și eu am mare nevoie de tot ce știe el. 

Nici nu-i de mirare că nu mă pot concentra și că randamentul meu este mult sub limita normală. De obicei, când mă simt foarte obosită sau fără chef de lucru citesc ceva din literatura de specialitate. E mai relaxant decât să produc eu conținut sau idei, dar e foarte util și-mi vine destul de ușor să rețin ceea ce citesc.

Altădată intru pe site-urile de reclame și mă uit la minunata muncă realizată de alții. Încerc să caut plusuri și minusuri în ceea ce văd, restructurez în cap unele detalii pe care le consider deplasate și sfârșesc prin a rememora câteva din noțiunile de bază pe care le-am învățat cu privire la realizarea unei reclame.

Când nici asta nu mă aduce pe linia de plutire încep să răspund la toate mailurile. Și când zic la toate, înseamnă la toate: la cereri idioate de schimb de link, la întrebări pe care mi le pun tot felul de oameni, la câteva zeci de mailuri de tip spam care oferă servicii de doi bani, la ofertele sâcâitoare ale companiilor (mă dezabonez de la orice newsletter pe care-l primesc mai des de o dată pe săptămână), la update-urile de pe forumuri și bloguri pe care am comentat în ultima perioadă, la toate cele care-mi vând ceva sau îmi cer ceva, oricât de idiot ar fi textul și oricât de plin de greșeli.

Și când ajung în punctul ăsta deja încep să-mi revin. Când văd cât de prost sunt gândite unele texte, cât de dezinteresați sunt unii de modul în care se promovează, cât de proaste pot fi răspunsurile oferite de câte un comentator al generației 2011, mi se activează turbina și cheful de muncă revine instant. Nu, nu se poate să stau și să frec menta la nesfârșit. Îmi datorez mie să fac ceva mai mult, să simt că aduc o schimbare și că munca mea e diferită și mai bună decât a multora. N-aș suporta ca mailurile mele să ajungă o parte din SPAM-ul primit zilnic de colaboratorii mei.

Dar am învățat de la alții mai mari și mai înțelepți că, atunci când vreau să-mi manifest nemulțumirea față de ceva, cel mai bine este să vorbesc direct cu omul care-mi stă ca un ghimpe-n coastă. Nu-i ok să fac un show din asta așa că pun mâna pe telefon, îmi vărs năduful, primesc și feedback, poate scuze și gata. Am rezolvat problema. De-i mai complicat de-atât și nu se poate rezolva cu-n telefon, sigur se poate discuta mai pe-ndelete la o cafea ori la o bere. Doar oameni suntem. Chiar dacă după ce-am discutat am stabilit că nu ne mai vedem/vorbim vreodată-n viață, măcar am ajuns la un consens și nu am umplut Piața Publică cu rufele noastre murdare.Puțini sunt cei care nu pricep nicicum și chiar trebuie să ajungă exemplu de ”Așa NU”.

Când vine vorba de relații business, cu atât mai mult buna creștere și diplomația cer să își vadă fiecare de treaba lui. Și dacă doi oameni au ceva de împărțit, etica cere să fie domni și să vorbească în privat. Până la urmă e o chestiune de logică. Dacă azi porcăi pe cineva, mâine pe altcineva, de unde știu eu, ca viitor colaborator al tău, că peste o lună nu mă vei porcăi pe mine, cu sau fără motiv. Doar îți stă în obicei. În plus, e universal acceptat că sunt cu mult mai apreciați cei care tac și își văd de treabă decât cei care își trăiesc viața ca-n știrile de la ora 5.

Mie mi-au luat ceva ani să ajung să pricep lucrurile astea. Dar până la urmă le-am învățat. Le las scrise aici, poate mai are cineva, vreodată, nevoie de ele.

Să ne citim cu bine!

Azi am primit un mail care mă amenință că studiile arată cum în 5 ani vor dispărea de pe piață companiile care nu se promovează în Social Media. Evident, nu se menționează care studii arată asta, nici despre ce fel de companii poate fi vorba. Ca exercițiu de imaginație, am stat și m-am gândit vreo câteva minute cum s-ar promova în Social Media o companie care vinde utilaje agricole către asociațiile de fermieri. Îl și văd pe badea Gheo cum stă el cu smatphone-ul într-o mână, în timp ce cu cealaltă mână sapă glia. Și cum muncește el așa, fără niciun spor, găsește pe Twitter megasupergiga oferta companiei X care vinde utilaje agricole. WTF?

În mail se menționează, în linii mari, cum că o pagină de Facebook te ajută să-ți crești colosal veniturile și că există niște unelte cu care rezultatele pot fi măsurate. Chiar așa, niște unelte. Acum, eu pricep că-i scris pe înțelesul oricui, dar zău…să vorbești despre ustensilele de monitorizare în așa hal, nu-i tocmai frumos. Că le minimizezi importanța în loc să o explici. Și când vei cere buget și pentru monitorizare, ți se va spune să găsești ”niște unelte” gratuite, în online.

Cireașa de pe tort este că prețul unei strategii complete de Social Media, administrarea și monitorizarea prezenței online și multe alte opțiuni sunt oferite la prețul de 999 euro+TVA. Judecați voi cam ce calitate oferă la prețul ăsta. Ah, uite și un screenshot, să vă delectați cu toată informația. Și-n caz că vreți să participați voi și toată compania la un training despre Social Media, tot 999 euro aveți de plată. O fi ceva preț standard și nu mai știu eu cum se face treabă în ziua de azi.

De partea cealaltă a baricadei, acolo unde locuiesc PR-iștii și agențiile, lucrurile se văd puțin altfel decât de la noi, bloggerii. Și spun asta pentru că îmi câștig pâinea lucrând în comunicare, deci, implicit, o parte din munca mea presupune și research pe bloguri. Adică culeg bloguri care mi se par interesante și potrivite cu ce vrea să comunice clientul meu și plătesc advertoriale pe respectivele bloguri.

Revenind,spuneam că din perspectiva PR-istului lucrurile arată altfel decât prin prisma bloggerului. Pentru că bloggerii mici și/sau mai puțin cunoscuți se plâng mereu că nu sunt și ei implicați în campanii. Dar nici nu muncesc în sensul ăsta. În primul rând, orice blogger din lume care-și dorește să fie plătit să scrie, trebuie să dețină o pagină de contact și o descriere adusă la zi. Uite un link spre AȘA NU și un link spre AȘA DA. În al doilea rând, trebuie să pună mâna și să scrie că-i interesat să se implice în campanii. Și, dacă se poate, și în ce fel de campanii.

Spre exemplu, de mai bine de-o săptămână caut bloguri din Timișoara. Nu mă interesează ce trafic au. Singurele cerințe pe care le am sunt săfie scrise din Timișoara, posesorul lor să scrie cel puțin o dată pe săptămână și să aibă o adresă de contact. Blogger mi-a găsit peste 7500 de bloguri din Timișoara. Doar vreo 20% sunt active și doar 2-3% din ele au și-o adresă de contact.

Dacă eu, ca reprezentant al unei companii, mi-aș dori să implic într-o campanie bloggerii mici din oraș, cum fac să dau de ei? Că nu-s nici telepat, nici nu lucrez la SRI. Răspunsul este simplu. Nu dau de ei, că n-am cum. Așa că tot la cei 30-40 de oameni pe care-i cunosc deja le trimit mailuri și îi invit să participe la evenimente sau să ia parte la campanii.

Și-atunci să nu mă enervez când se trezește câte unul fără nume, fără față, ascuns în spatele unui blog cu 10 cititori să sară ca ars că el este nebăgat în seamă? Păi cine să-l bage în seamă, bietul, dacă el singur se definește ca fiind Nimeni?

Uneori ajută și chestia aia drăguță care îmi spune că avem x prieteni în comun. Consider că e un semn că ne învârtim cam în aceleași cercuri sau avem interese comune, deci am de ce să îi dau un Add. Dar ce să fac cu oamenii al căror nume nu-mi spune nimic? De obicei le ignor cererea de prietenie și dau click pe link-ul care spune că nu cunosc persoana respectivă. Nu am de ce să adaug în listă pe cineva cu care nu am de ce să interacționez într-un fel sau altul. În plus, nu văd ce inters ar putea să aibă pentru toate prostiile pe care le postez pe wall-ul de Facebook. Și, cum nu mă interesează schimburile de mesaje de genul ”Ce ochi frumoși ai. Hai să ne vedem la o cafea”, nu îi adaug în lista de prieteni.

Totuși, procedeul ăsta mai dă și rateuri. Zilele trecute am respins cererea de prietenie a unei persoane cu care m-am văzut o singură dată și al cărei nume nu îmi spunea nimic, deși discuția scurtă pe care am avut-o mi-a dat de înțeles că avem niște interese comune care s-ar putea dezvolta, la un moment dat, într-o colaborare. Mi-a spus mai apoi, prin intermediu LinkedIN că mi-a dat add și că ținem legătura pe Facebook. L-am adăugat în listă, mi-am remediat greșeala.

Atunci m-am întrebat de ce oare foarte puține persoane trimit și un mesaj atunci când îți trimit o cerere de prietenie. Cred că maximum 10 mesaje explicative am primit de când folosesc Facebook. Și sunt peste doi ani de atunci. Așa cum în lista de Yahoo Messenger nu adaug decât ID-urile care vin cu o explicație de nume (asta în cazul în care nu sunt de forma prenume.nume@yahoo.com), așa consider că ar trebui să fac și pe Facebook. Mi se pare de bun simț să spui cine ești atunci când interacționezi pentru prima dată cu cineva. Există, pe Facebook,  posibilitatea de a trimite un mesaj de prezentare. Hai să ne folosim de asta.

Zilele trecute am vrut să mai citesc una alta despre cum să-mi optimizez puțin blogul din punct de vedere SEO. În jungla de articole de pe Google am găsit maximum 10 din care chiar am avut ce învăța. Celelalte peste 100 care mi-au apărut în primele 24 de pagini de căutare erau un mare mare gunoi. De la celebrele articole de cum să faci bani din blog, la apologii ale reclamelor plătite am găsit de toate. Site-uri întregi de experți în nimic, care vând un vis frumos de îmbogățire și ei n-au bani nici să treacă strada.

Unul, dar unul nu a spus nimic despre conținut. Probabil nici nu aveau cum, ținând cont că am găsit în articolele lor mai multe greșeli gramaticale decât în lucrările de BAC ale elevilor din liceele industriale. Plus greșeli de ortografie. M-a durut mintea și mi-au plâns ochii de așa aberații lingvistice. Nu c-aș fi eu expertă, dar ceva cunoștințe tot am. Atât cât să pot scrie o frază corectă din punct de vedere gramatical, că doar de-aia am trecut prin școală.

Și revenind la subiect, cum poți să te dai expert SEO când tu nu știi limba română? Cum poți să dai sfaturi altora când nu stăpânești canalul de comunicare prin care ar trebui să le transmiți? Și cum poți să te bați cu pumnul în piept că ai fi putut fi cel mai bogat din țara asta dacă nu ți-ai fi abandonat treaba? Sincer, nu-mi transmiți mai multă credibilitate decât ghicitoarele alea care se plimbă prin trenuri și îmi spun că mă voi îmbogăți în 10 ani dacă le dau bani.

Practic, s-a întâmplat de două ori să văd că nu-i chiar așa. Prima dată eram proaspăt angajat al unei mari companii. Când am ajuns acolo, aveam o mulțime de întrebări și mă așteptam să existe undeva o arhivă cu toate materialele care s-au folosit până atunci, cu campaniile făcute, niște baze de date cu furnizori și clienții cu care urma să comunic în mod direct. N-a fost așa. Am găsit un calculator golit de informație, o arhivă atât de dezorganizată și de incompletă încât nu se înțelegea nimic din ea și mai multă reavoință și nepăsare decât am crezut că pot exista.

A fost o lecție de viață pentru mine și a marcat momentul în care am înțeles că e foarte important să-ți structurezi munca astfel încât să fie ușor de înțeles și de share-uit. Oricum am pierdut aproape 3 săptămâni răscolind prin haosul lăsat de precursorul meu, timp în care aș fi putut începe să produc ceva pentru companie, că doar de-aia mă plăteau. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă în locul meu ar fi venit cineva mai puțin pasionat de muncă? Cât ar fi durat până ar fi putut aduce niște rezultate, ținând cont că nimeni nu a venit să-mi servească pe tavă nimic. Și câte gafe de comunicare s-ar fi produs?

A doua oară am identificat lipsa asta de comunicare între fostul și noul angajat din ipostază de furnizor. Clienții mei sunt companii mai mari sau mai mici care-și externalizează partea de comunicare. Întotdeauna am un om cheie în companie cu care țin legătura. De obicei e omul de marketing, că prea puține companii cu care lucrez au un departament de PR. Întâmplarea a făcut ca omul de marketing al unuia dintre clienții mei să se schimbe. Bravo, felicitări, omul nou a venit cu entuziasm dar cu puțină spre deloc experiență.

După un gap de comunicare de vreo două săptămâni în care eu ceream constant informație și clientul mă trimitea dintr-un departament în altul, m-a contactat noul om de marketing. Știa că lucrez cu compania respectivă, dar nu a înțeles și nici nu și-a dat silința măcar cinci minute să facă un research despre ce fac eu exact pentru ei. Așa că m-a întrebat cu cel mai senin ton din lume cât costă munca mea și când pot începe să le promovez o viitoare campanie. Asta în condițiile în care eu lucram deja la campania respectivă, cot la cot cu alte departamente. În plus, munca mea cu clientul respectiv se traducea printr-o relație de câțiva ani de lucru continuu, nu doar activități pe anumite proiecte cheie. Dacă n-ar fi fost vorba de unul dintre clienții mei cei mai dragi m-ar fi deranjat foarte tare lipsa de profesionalism și, poate, aș fi renunțat la ei, din moment ce nu-mi puteau livra cele necesare pentru o bună desfășurare a muncii mele. Dar nu e vina clientului. E vina fostului angajat că a lăsat în urma lui haos și a noului angajat că nu și-a făcut temele deloc.

Dacă în locul meu ar fi fost alt furnizor, să zicem mai scorțos, cum ar fi explicat omul de marketing că, dintr-o dată, un colaborator cu care s-a lucrat câțiva ani a refuzat să se mai ocupe de compania lor?

Întâmplarea face să nu fie toți ca mine și uneori să ia totul foarte personal. Cum s-a întâmplat cu omul despre care vă povestesc azi. Acum vreo 2 săptămâni (sau poate trei) a circulat prin blogosferă un mesaj spam, pe care sunt sigură că mulți l-ați primit. Arăta cam ca în imaginea de mai jos. Click pentru a vedea poza mai mare.

Primesc multe mesaje spam într-o săptămână, dar de fiecare dată mă zgârie pe retină adresele de mail puse la vedere. Păi spammere, dacă nu vrei să trimiți atașamente, folosește Mail Merge și nu mai afișa, cu nesimțire, adresele oamenilor. Ai un tutorial mic și simplu aici. Folosește-l cu încredere.

În fine, pe lângă faptul că trimite spam-uri, mai face și greșeli gramaticale, cum numai într-o discotecă de manele din Herculane am mai văzut, acum vreo 10 ani. Pe ușa oamenilor scria ”Bine a-ți venit” și bine că n-am intrat.

I-am răspuns omului, că nu mă lăsa sufletul să-l abandonez în prostia lui. Uite ce i-am scris.

Cum ziceam, simt eu nevoia asta de-a oferi feedback și celor care știu că n-au nicio șansă să mai fie salvați din prostia lor. Eu tot sper că într-o bună zi li se vor deschide ochii minții și vor învăța ceva din ce aud și văd în jur. Mno, de data asta am dat peste un om cu prea mult orgoliu, care a ținut să-mi răspundă la mail foarte atacat.

Concluzia mea a fost că omul trăiește în lumea lui. Am dat și-un Google search după minunata campanie. Într-adevăr nu participă doar bloguri mici, de spammeri. Pe prima pagină l-am găsit pe Blogatu. În rest, spamul e în floare.

Voi ce părere aveți despre strategia asta de a plăti articole pe alte bloguri și de a-ți mânca o grămadă de timp scriindu-le, totul pentru magnifica, mirobolanta și neegalabila sumă de 1800 euro?

]]> http://cristinatm.net/2011/04/04/orgoliu-de-spammer/feed/ 6 http://cristinatm.net/2011/03/31/ordine-%c8%99i-disciplina/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=ordine-%25c8%2599i-disciplina http://cristinatm.net/2011/03/31/ordine-%c8%99i-disciplina/#comments Thu, 31 Mar 2011 09:34:03 +0000 CristinaTM http://cristinatm.net/?p=1527 Lucrând ca freelancer, mulți au impresia că viața mea e un mix de leneveală și haos, din care nu se știe cum, câștig și bani. Chiar ieri m-am întâlnit cu cineva care nu înțelegea prea bine cum se poate să nu ai un serviciu, să nu ai un SRL și totuși să o duci bine. Avea impresia că stau și mă uit la filme toată ziua, că citesc prostii pe net și, cumva, cineva, mă plătește pentru asta.

Nu-i chiar așa. Într-adevăr, când am început să lucrez ca freelancer mi-a fost greu să îmi impun un orar de muncă. Mă trezeam destul de târziu, lucram haotic, nu respectam nicio oră de masă și singurul lucru sfânt era cuvântul deadline. Mi-am dat seama că nu funcționează așa și că un orar de care să mă țin e foarte important. Așa că, cu toate că lucrez de acasă mi-am impus niște lucruri care să-mi optimizeze munca.

În primul rând, nu lucrez niciodată din pat sau în pijamale. Am colțul meu de casă pe care mi l-am transformat în birou și doar de acolo lucrez. Când nu am stare să petrec atât de multe ore în casă, lucrez din Irish Pub. Mai ales în zilele în care am și întâlniri cu diverși oameni. E eficient pentru că nu trebuie să mă deplasez dintr-un loc în altul pentru fiecare întâlnire, nu-mi bat capul cu ce să gătesc (au un meniul zilei ieftin și bun) și cafeaua e exact cum îmi place: multă și nu prea tare.

În al doilea rând, am stabilit că lucrez după un anumit orar. Mă trezesc la 7:30, fac puțin sport de dimineață, beau prima cafea citind presa online și la 9 încep să lucrez. Inițial mi-am propus să nu depășesc 10 ore de muncă pe zi, dar mi-am dat seama că, de cele mai multe ori, prefer să fac o pauză de aproximativ o oră în jurul prânzului și să muncesc până pe la 9 seara. Cam pe la ora asta ies să-mi văd prietenii, merg la un film, mă plimb aiurea sau gătesc pentru colegii de casă. Pe la 11-12 seara mă apuc iar să fac câte ceva. Nu lucruri care cer o concetrare prea mare. Spre exemplu răspund la mailuri care nu sunt foarte importante și pe care, în cursul zilei, am preferat să le amân. Sau actualizez bazele de date cu contacte. Sau pregătesc niște articole pentru bloguri. La 3 AM dau stingerea.

Funcționez bine pe sistemul de somn de 4 ore pe noapte. Știu că mulți au nevoie de minim 6-7, dar eu așa m-am obișnuit și mi-e foarte bine. Am observat că, odată ce am reușit să mă țin de programul pe care mi l-am impus, eficiența mi-a crescut considerabil. Sunt convinsă că și faptul că nu deschid Facebook sau Twitter decât o dată pe oră, câte 10 minute, are o importanță destul de mare.

În fiecare dimineață îmi fac un To Do List și îmi prioritizez munca în funcție de deadline-uri și urgențe. Care urgențe nu îmi mai dau peste cap programul, ca altădată. Pentru fiecare client nevoia lui e cea mai urgentă din istorie. Nu-i chiar așa. Și urgențele astea se pot ordona și clasifica în funcție de câtă muncă implică, cum se pliază pe programul pe care mi l-am făcut și importanța lor reală.

Practic, muncesc cam ca orice angajat dedicat muncii lui. Dar, în loc să am un șef care să-mi stabilească prioritățile, să mă verifice, să-mi aducă muncă și să mă plătească pentru asta, mă ocup singură de toate. Important e să îmi respect orarul stabilit, că doar în funcție de cum lucrez și ce productivitate am în diferite momente ale zilei l-am stabilit.

Voi cum faceți să fiți eficienți?