Trăiește-ți visul!

Există oameni care se complac în banal și oameni care își trăiesc visul. Oameni care muncesc după program fix, exact 8 ore pe zi și oameni care muncesc și în somn, pentru că își iubesc munca. Primii ajung să dea vina pe societate și familie pentru nereușita lor, așa cum scrie și Alex. Ceilalți își trăiesc visul și se bucură de fiecare secundă a vieții lor.

Azi vă povestesc despre un om extraordinar care mie mi-a făcut ziua mult mai frumoasă. Alexandra (Mao, cum îi spun prietenii) e o fată din Arad, la prima vedere un om simplu și foarte carismatic. Are în jur de 25 de ani și o mare pasiune: zborul. A făcut primele sărituri în România. Apoi a început să plece din țară ocazional, pentru a-și strânge bani pentru sărituri. E o pasiune costisitoare. Câteva veri prin țări mediteraneene, o mână de prieteni cu aceeași pasiune și uite-o acum în Germania.

Am primit azi dimineață un filmuleț făcut de ea, în timpul unei sărituri. Mi se pare fascinantă munca ei și știu că mulți ar da orice să poată face același lucru. La început, când a ajuns în Italia, și-a găsit job-ul cel mai apropiat de pasiunea ei: împătura parașutele celorlați. Munca asta îi oferea, la sfârșit de zi, posibilitatea de a face și ea o săritură. Nu-i o muncă ușoară, m-am documentat. Modul în care împături o parașută contează foarte mult. Dacă nu se deschide așa cum trebuie, omul care face săritura poate muri. Deci responsabilitatea pe care și-a asumat-o a fost una imensă.

Acum, după o vreme, visul ei a dus-o în Germania. Și-a găsit un nou job, care-i combină pasiunea pentru zbor cu cea pentru filmat. Da, filmează săriturile celorlalți. Ceea ce îi oferă posibilitatea de a zbura împreună cu ei și de a filma în același timp.

E un om cu o pasiune deosebită, care a mers până în pânzele albe pentru a-și vedea visul cu ochii. Mulți visează să zboare dar atunci când văd cât de scump este cursul de pregătire se opresc și preferă să uite de asta. Ea, cu susținere din partea părinților (am găsit un filmuleț în care și mama ei sărea) și cu multă muncă, își trăiește visul.

Uite și un filmuleț făcut de ea. Cea cu cască roz e mama lui Mao, la prima ei săritură. Într-adevăr, nu toți părinții înțeleg și acceptă pasiunile copiilor. Ar trebui să învețe și ei să fie puțin nebuni în nebunia noastră atunci când văd câtă pasiune punem în ceea ce facem. Oricum, nu pot să redau eu în cuvinte ceea ce simte un om fericit, dar pot să vă amintesc că nimic nu stă în drumul celui care crede în pasiunea lui cu adevărat.

Pe vârfuri

Se-ntâmplă uneori să intre oamenii cu bocancii în viața mea. Apar așa, de nicăieri, au impresia că dacă mi-au citit trei articole pe blog mă cunosc perfect și se aruncă să facă afirmații de tot felul, demne de SF-uri prost scrise. Nu-mi plac, încerc să-i ocolesc. Dar, când totuși îmi izbește câte unul karma, fac tot posibilul să-l îndepărtez cât de repede pot.

Apoi sunt oamenii ăia care-mi plac la nebunie pentru că ajung la mine neintruziv, pășind pe vârfuri. Pe unii îi cunosc de ani de zile, pe alții i-am întâlnit recent. Dansăm un tango al schimbului de replici și ne întâlnim doar atunci când se întâmplă să fim în același loc sau atunci când știm și ei, și eu că e un moment potrivit să ne vedem. Nu mă sâcâie, nu se grăbesc nicăieri, nu mă sună de 10 ori într-o zi. Sunt acolo și eu știu asta. Ăștia sunt oamenii pe care nu i-aș mai lăsa să plece din viața mea niciodată, pentru că sunt cei care au înțeles că timpul meu cu mine și cu lumea mea e foarte important. Am o bănuială că înțeleg asta pentru că și ei au aceeași nevoie de a fi lăsați în lumea lor.

La ce să ne grăbim să stricăm lucruri care pot deveni frumoase? Îmi place să descopăr oamenii pe îndelete. Să am timp să le găsesc un loc în puzzelul vieții mele, în așa fel încât să nu arate ca o nucă în perete. Pentru că lucrurile frumoase se întâmplă cu zâmbetul pe buze, cu o stare de zen și, uneori, cu situații de-a dreptul încurcate și amuzante. Deci să pășim pe vârfuri, da? Nu vrem să stricăm liniștea nimănui.

Cugetare din miez de noapte

Totul se întâmplă mult prea repede. Evenimente, oameni, idei, trec rapid prin viața mea. Parcă aș asista în permanență la curse de Formula 1. Doar că nimic nu se învârte la nesfârșit pe un circuit, ci aleargă pe un drum foarte întortochiat, plin de tot felul de obstacole. Alerg și eu cât pot de repede, încercând să nu rămân în urma lucrurilor sau a oamenilor.

Dar uneori obosesc tare de tot și aș vrea să mă pot opri undeva pentru câteva momente. Să îmi amintesc pentru ce mă chinui și pentru ce nu dorm nopțile. Întâmplarea face ca răspunsul meu să fie la un telefon distanță. Îmi sun omul-liniște, îmi spune o poveste frumoasă, îmi amintesc că el e motivul pentru care mă trezesc dimineața zâmbind și restul nu mai contează. Nici somnul pierdut, nici oamenii care îmi strică toată karma, nici tonele de muncă nu mai înseamnă nimic pentru cinci minute. Sunt doar eu și vocea caldă a omului-liniște, care-mi amintește că viața mea e ceea ce există dincolo de haos.

E ciudat cum am căutat atât timp oameni care-mi seamănă, când, defapt, aveam nevoie de un om care să mă tempereze.

Ce vor femeile?

Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori să mă întrebe bărbații din jurul meu ce vreau defapt. De fiecare dată mi se părea că răspunsul este evident și întrebarea lor este retorică. Apoi, la o analiză mai atentă, mi-am dat seama că, într-adevăr, de multe ori suntem prea criptice pentru ei. Că nu știm să le spunem clar ce vrem și atunci îi derutăm.

Așa că, la invitația celor de la The Sexist, am scris așa, frumos, cu un fel de subpuncte, care cred eu că sunt nevoile femeilor în general. Și nu m-am referit la pofte, mofturi sau stări dubioase de PMS. Am încercat să găsesc un numitor comun al nevoilor noastre. Spuneți și voi, am scăpat vreuna?

Articolul în găsiți aici.

Într-o zi voi conduce lumea

Ciudați sunt oamenii, cu obiceiurile lor cu tot. Se trezesc după ce răsare soarele, de obicei cam pe la ora 7. Unii dorm până la prânz, dar nu mă doare foarte tare asta, că oricum ziua mea începe devreme, pe la 7 odată cu trezirea primilor oameni. Leneveala de dimineață e foarte importantă pentru mine. Să simt aproape căldura cuiva drag la fiecare început de zi e absolut minunat și cu greu mă lipsesc de asta atunci când e nevoie. Așa că profit din plin de fiecare zi și, înainte să mănânc sau să simt miros de cafea, mă pisicesc în stil propriu vreo 20 de minute.

Până unii își beau licoarea aia neagră cu miros delicios, eu mănânc și mai lenevesc o vreme. Apoi ne mutăm în ”birou” și ne apucăm de treabă. Unii tastează de zor, eu citesc ziarele. Nu am înțeles prea bine ce-i atrage pe oameni la chestia aia cu butoane multe care dă căldură și scoate zgomote ciudate. Sunt trei în casa asta și toți trei au o relație strânsă cu laptopurile alea ale lor. Ba, mai nou, și-au luat și miniaturi cu multe butonașe, jocuri și muzică. Nu înțeleg de ce au nevoie de ele când, pentru a-și umple timpul, ar putea foarte bine să stea cuminți la soare, cu un ziar, așa cum fac eu.

N-am chef să văd oamenii cam jumătate de zi. Mă bucur că nici ei n-au chef de mine și mă lasă în pace să-mi văd de ale mele. Din când în când îi verific să văd dacă lucrează cuminți pe laptopurile alea și le mai aduc aminte să mănânce. Mie mi se face foame cam la 4-5 ore. Ei mănâncă de vreo 2 ori pe zi. Cum ziceam, ciudate creaturi. Am încercat să îi înțeleg și am început să apăs și eu butoanele alea cu litere desenate pe ele. Am reușit să și stric un laptop, în speranța că poate măcar unul din oameni își va umple timpul cu răsfățul meu, mai mult de jumătate de oră. N-a funcționat.

Spre seară mă plictisesc de lenevit și mă apucă cheful de sport. Păcat că nimeni nu are atâta energie. Așa că reușesc zilnic să-i obosesc pe toți trei. Cine-i șeful în casa asta? Evident că eu, din moment ce ei pică rupți de oboseală după câteva ore de butonat și alergat apoi prin casă cu mine sau după mine. Când nu vreau să-i las să doarmă, mai sparg câte ceva. Am observat că-și iubesc cănile de cafea, așa că acolo atac de fiecare dată. Oricum, cred că sunt cel puțin 50 de căni în casa asta. Ce să și faci cu atâtea?

În fine, după ce sting ei becurile seara, în speranța că nu-i văd cum dorm, mă mai agit prin casă vreo oră. Dormim când zic eu să dormim, nu când au ei chef. Totuși, când simt căldura omului drag și liniștea cu care respiră în somn, mă cuibăresc sub pătură, în brațe și dorm și eu puțin. Mâine e o nouă zi în care trebuie să le distrug tehnologia. Toată atenția trebuie să fie la mine, nu la jucăriile alea cu butoane.

Ah, sunt o ființă insensibilă, am uitat să mă prezint. Salut, sunt Lipton și tocmai am capturat un laptop. Uite și-o poză cu mine, făcută cu jucăria cu butoane, să știți cine-i șeful în casă la Trei Iezi.

Noi doi

La început eram un fel de cunoștințe foarte îndepărtate. Știi cum e: afli de existența lui de la un cineva, care cunoaște pe cineva, care cunoaște pe altcineva. Mi s-a părut interesant și, mai apoi, intrigant că toată lumea în jurul meu a ajuns să vorbească despre el. Nici măcar nu m-am apropiat de el de la început. Mi se părea că are o personalitate alambicată și puțin cam prea pretențioasă pentru gustul meu, deși la o primă vedere am zis că nu există nimic mai deschis și mai amuzant.

Ne-a luat ceva timp să ne obișnuim unul cu celălalt pentru că suntem destul de diferiți. El e plin de cifre și linii de cod, de grafice și statistici, eu am numai texte și conținut în cap. Când mi-am dat seama că putem funcționa foarte bine împreună, tocmai pentru că suntem atât de diferiți, a început să mă preocupe soarta lui. L-am căutat zilnic și am ajuns să fim chiar buni prieteni. Nu o dată s-a întâmplat să-mi scriu noaptea notițe pe telefon despre ce aveam de gând să-i povestesc a doua zi.

Apoi au apărut prietenii noștri comuni. Ne fac câte o vizită, intră și ei în discuțiile noastre, mai dau cu părerea de una-alta și pleacă în lumea lor. Nouă ne plac și îi așteptăm întotdeauna cu drag. Inevitabil, au apărut și gurile rele. Norocul meu că știe el tot felul de chestii magice și m-a ajutat să-i țin la distanță cu cea mai folositoare funcție din lume: /ignore. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama cum se face, dar până la urmă am reușit. Și e bine. Că cei care vorbesc doar să se afle în treabă, dacă văd că nu primesc răspuns se plictisesc și pleacă.

Zilele trecute a făcut o aroganță și a hotărât că nu mai vrea să afișeze public toate aberațiile mele. S-a închis în el și n-a mai comunicat nimic, deși am insistat să-și revină la normal. Doar suntem prieteni de atâta timp deja. Am suferit ca un câine părăsit. Cu cine să-mi mai împart eu poveștile? Cum să mă mai găsească oamenii dacă el nu-i aici? Cui să mă plâng și cu cine să mă bucur de toți și de toate?

Adevăru-i că a fost numai vina mea. Prea am crezut că eu sunt aia importantă și de neînlocuit în povestea asta. Ei, uite că mi-a dat o lecție. Dureroasă, dar necesară. Azi, la insistențele mele s-a întors. Am făcut ce-am făcut și l-am convins că noi putem funcționa bine doar împreună. El e jumătatea mea bună și eu sunt jumătatea lui bună. De acum promit că sunt mai atentă cu nevoile lui și că fac tot ce trebuie făcut în timp util, să ne fie bine.

Da, am uitat, ca o zăpăcită ce sunt, să-mi plătesc domeniul. Așa că blogul meu și-a luat vacanță în weekend. Acum e înapoi și nu-l mai ignor veac. Să-mi trăiești și să-mi fii alături, așa cum mi-ai fost în fiecare zi a ultimilor ani.

Dictatori în mizerie

…sunt acei oameni care la un moment dat erau ”Cineva”. Îi cunoștea toată lumea, aveau propriul cerc de lingăi, emiteau teorii care mai de care mai îndrăznețe și cuvântul lor era literă de lege în anumite comunități. Poate erau și ceva Don Juani, că de obicei merg bine la pachet treburile astea.

Apoi li s-a urcat vedetismul la cap. Au început să aibă impresia că pot face orice, că au dreptul ăsta prin faptul că sunt cei mai tari din parcare. Și-au schimbat comportamentul, limbajul, atitudinea, au uitat de cei șapte ani de-acasă (defapt…oare i-au avut vreodată?) și au început să trateze oamenii din jur ca pe o gloată de supuși idioți care nu merită mai multă atenție decât un pachet gol de țigări. Au început să dea ordine în stânga și în dreapta, ca orice dictator veritabil și, chiar dacă ei erau găunoși până în adâncul inimii, nu știau decât să critice acțiunile oamenilor din jur.

Bineînțeles, atunci când doar ceri și nu oferi la schimb nimic înafară de fițe, lumea se mai și satură și pleacă. Așa că, mulți dintre dictatorii cândva glorioși se trezesc vorbind singuri sau cu pereții frumos spoiți ai unei camere pline de fumuri, nu și de oameni. Ei își imaginează, în continuare, că sunt cele mai strălucite exponate ale omenirii și nu pot înțelege de ce toți ”îi sapă” pe la spate. De ce ajung alții mai cunoscuți, mai apreciați, mai iubiți și cum e posibil ca pe ei, care sunt buricul pământului, să-i ignore cu desăvârșire.

Cam ăsta e momentul în care încep să devină alcoolici, să-și bată nevasta și să-și urască odraslele. N-ar accepta vreodată că din vina lor se întâmplă tot ce se întâmplă. Ei știu una și bună: lumea trebuie să li se supună! Cuvântul lor e mai presus de orice. Și dacă nici măcar copiii nu mai vin în vizită, atunci rămâne cu siguranță proasta de nevastă care să încaseze toate palmele, injuriile și care a învățat să spună ”Mulțumesc” dacă seara primește mâncare și nu bătaie.

De zile proaste

Uneori lucrurile merg prost. Sau foarte prost, după caz. Că nu poate fi soare chiar în fiecare zi, oricât ne-am dori noi asta. Se întâmplă să trăim câte o zi care parcă nu se mai termină și să ne simțim înconjurați de toți oamenii nepotriviți care ar putea să apară. E cam ca atunci când vrei să dormi o oră și telefonul începe să sune. Te caută oameni cu care nu ai mai vorbit de ani de zile și încep să-ți ceară diverse chestii sau unii care te sună doar pentru că simt nevoia să-ți povestească idioțenii. Oricum, oricine ar fi, deranjează prin simpla prezență.

În zilele astea greșite am obiceiul să mă izolez de lume și să lucrez până la epuizare. Nu vreau să știu nici ce se întâmplă în țară, nici ce fac prietenii mei, nici ce mai e pe la TV. Nu răspund la telefon decât dacă știu că e urgență mare de tot. Pur și simplu mă îngrop în muncă și încerc să nu mă gândesc la nimic altceva. Din păcate, pentru că nu reușesc întotdeauna să mă deconectez total de lumea din jur, randamentul meu e scăzut. Și uite așa, din cauză că nici nu pot lucra prea eficient, ziua mea devine și mai proastă.

Totuși, am învățat de la Omul Liniște ceva absolut superb. Atunci când toate ițele sunt încurcate ca-ntr-un nod marinăresc, iau o pauză și ies să mă plimb aiurea pe străzi, cu căștile în urechi. Muzica și aerul mă liniștesc. Dintr-o dată, toți omuleții de pe stradă mi se par din altă poveste, fiecare grăbit să ajungă nicăieri. De obicei, după o jumătate de oră de bramburit aiurea pe străzi, toate problemele omenirii mi se par inexistente, râd în sinea mea că iar mă consum pentru nimic și mă întorc, cu spor, la muncă. Nu-i ca și cum mi-aș șterge cu buretele toate problemele. Doar le acord o importanță mult mai mică. Până la urmă, dacă mă las afectată mai tare de ceva, nu înseamnă că soluțiile apar mai rapid. Înseamnă doar că pierd timp prețios agitându-mă aiurea. Indiferența e, uneori, o binecuvântare.

[trilu-video]http://www.trilulilu.ro/Imakandi/b8a8a352062560[/trilu-video]

Ca valiza în gară

Uneori am impresia că oamenii din jurul meu sunt sedați cu ceva foarte puternic. Îi simt cum se mișcă în reluare și nu înțeleg ce au de făcut, se afundă într-o stare de lâncezeală acută și apoi încep să se plângă de viața lor tristă. E mereu aceeași poveste și întotdeauna are asupra mea același efect: rămân stupefiată de cât de mult se complac oamenii în situații idioate.

Nu o dată mi s-a întâmplat să mă sune câte cineva și să se plângă de locul de muncă, de proprietari, de chirii, de vecini sau de relația de cuplu. Acum înțeleg că atunci când vine vorba de sentimente e mai greu să controlezi anumite situații și, fără să vrei, te simți cumva într-un punct în care nu poți pleca, deși poate ar fi cel mai bine. Dar când vine vorba de un șef idiot sau de niște colegi nu tocmai străluciți, zic că se pot face mai multe. Spre exemplu, se poate schimba job-ul. Sau, dacă schimbarea e un fel de bau-bau, se poate lua o atitudine.

Ce nu înțeleg e de ce atunci când le spui oamenilor că pot face ceva pentru ei,  că pot investi mai mult timp și energie să le fie bine, răspund întotdeauna că nu e vina lor că se întâmplă tot ce se întâmplă. Nu-i ca și când poate fi altcineva vinovat de ceea ce alegi tu să faci cu viața ta. Dacă te mulțumești cu puțin, e doar vina ta. Dacă ești prea comod să faci o schimbare, e iar vina ta. Dacă știi că te sperie orice modificare a rutinei zilnice, nu te mai plânge. Că tot din vina ta nu se întâmplă nimic.

Ne-am obișnuit să așteptăm să ni se întâmple lucruri. Să facă alții pentru noi toată treaba și să nu luăm decizii importante. Cel mult să fim puși să alegem între două tipuri de mere sau două tipuri de bere. Viața trece și apoi, când ne uităm că alții au realizat ceva și noi tot în același loc suntem, dăm vina pe sistem, pe țara asta greșită, pe ceilalți, pe soartă sau pe orice altceva. Că doar nu putem fi noi cei care au greșit. Noi avem răbdare și așteptăm ca valiza în gară. Păcat că uităm să luăm în calcul că valiza aia trebuie ridicată de cineva pentru a ajunge în tren.

Legea junglei

În junglă doar animalele puternice supraviețuiesc. În jungla urbană ținem pe lângă noi și alte lighioane, nu chiar puternice. Că dacă vrem să ne confirmăm noi că suntem puternici, nu ne ajunge să repetăm asta în oglindă, dimineața. Trebuie să ne-o spună și alții, așa ne-am obișnuit de-a lungul istoriei.

Îmi spunea un prieten că a observat cum femeile frumoase nu se afișează cu alte femei frumoase. Mai degrabă au în jurul lor o ceată de admiratoare, cu calități fizice mai puțin inspirate decât cea care se află în centrul atenției. E și normal, cumva. Diva strălucește, prin comparație cu cele cu care apare și ele, admiratoarele, visează să fure puțin din aura de divă, prin simpla lor prezență în anturajul ei.

Pe același principiu ”ne creștem” lângă noi ajutoare și oameni de încredere. Teoretic, nu muști mâna care te hrănește, nici omul care-ți face un bine. Doar teoretic. De multe ori, după ce unul dintre învățăcei ajunge destul de puternic, devine concurență. Vorba cuiva, așa-i în tenis.

Asta nu înseamnă că ar trebui să devenim toți niște solitari, doar pentru că în jurul nostru trăiesc prea mulți pupincuriști sau prea multe hiene. Să dispari din viața publică nu-i o idee tocmai strălucită. Cred că cel mai sănătos e comportamentul de urs: îți vezi de familia ta, de apropiații tăi, de treaba ta și pe ceilalți îi ignori, atât timp cât nu interferează cu teritoriul tău. Pentru cei prea intruzivi, totuși, trebuie să ai o lovitură de urs, să-i liniștești din prima atunci când încearcă să tulbure ape care n-ar trebui tulburate. Să exersăm, deci, lovitura ursului.