Dialog cu oglinda

Ca-n fiecare an, în perioada sărbătorilor foștii și fostele noastre încep să-și amintească de alte vremuri și ne sună folosind pretexte care mai de care mai puerile. Ba că ne-au visat azi noapte, ba că au impresia că ne-au văzut trecând strada în nu știu ce oraș de la mii de kilometri distanță, ba că au primit mesaj de la noi acum 10 luni și s-au gândit să răspundă acum. Să nu uităm totuși că și noi suntem tot niște foști.

De fiecare dată mă întreb cum mai legi o discuție telefonică aproape coerentă cu o persoană cu care vorbești de maximum 2-3 ori pe an. Și de fiecare dată rămân mirată cum conversația curge. Parcă ieri am fi stat la o cafea povestind nimicuri. Parcă în fiecare moment important din viață ne-am fi fost aproape, am fi împărțit bucurii și tristeți de-o potrivă. Totul se întâmplă ca și cum am fi tot acolo, deși cu siguranță știm că nu mai suntem. Continue reading »

Am făcut „poc”

Casandra conduce bine! Dintre toate doamnele și domnișoarele cu care am mers până acum, conduce cel mai bine. Asta am spus-o de la început, să fie clar pentru toată lumea. Azi a fost prima zi din campania „Fapte bune împreună” și totul a început fain și a rămas la fel până când am făcut „poc”.

După ce am fost la Lugoj și am dus cadouri la o casă de copii, eu fiind moșul, ne întorceam liniștiți la Timișoara. Eu și Corina în spate, Cristina copilot, iar Casandra – marele nostru Vali Porcișteanu. Viteza: 70 km/h. Umiditate scăzută. La orizont se zărește un câine, pe care Casandra încearcă să îl evite încetind ușor. Dintr-o dată se aude o bubuitură mare de tot, simt o durere la urechea dreaptă și mașina se oprește. Continue reading »

Azi, universul mă detestă

Ce pățește omul grăbit, nu poate fi decât o glumă bună. Vorba unora care-o pățesc mai des, azi, universul mă detestă.

După ce că am fost luată pe nepregătite de-o plecare din Timișoara fix când aveam mai mult de lucru, se întâmplă să nu mă pot nici bucura de beneficiile pe care le primesc ca premiu de consolare. Nu că nu mi-ar plăcea compania în care mă aflu, pentru că mi se pare absolut adorabilă. Dar a venit așa, pe neașteptate plecarea și nu am prea avut timp să mă pregătesc psihic pentru ea, mai ales că vine la pachet cu o serie de obligații sociale destul de noi pentru mine.

În fine, sunt la Băile Felix până duminică. Din fericire am acces la net și merge chiar bine. Tot din fericire, programul include SPA, piscină, masaje, tot felul de tratamente corporale.

Din păcate Continue reading »

Apa, aerul și fraierul

Am o frustrare și vreau s-o împart cu voi. Mă calcă pe toți nervii oamenii dezinteresați, plictisiți și care așteaptă să le pice din cer fericirea și împlinirea. Dar atât de tare mă enervează că i-aș pune într-o linie și i-aș obliga să facă ceva constructiv în fiecare zi.

Poate din cauză că mie îmi place să fac mereu câte ceva nou, care mă provoacă, nu pot înțelege persoanele care se plâng că lor ”nu le dă nimeni”, că pe ei nu-i ajută nimeni și că lor nu li se întâmplă niciodată nimic. Prostită de afirmațiile astea mi-am suflecat mânecile și am pus mâna să-i ajut pe câți am putut. Nu singură, ci cu o gașcă de oameni faini, că doar nu-s nici Maica Tereza, nici Atlas să car cerul singură pe umeri. Continue reading »

Voi ce v-ați dorit să fiți?

Am crescut pe vremea când mama mă lua cu ea la coadă la pâine sau la lapte. Apoi, chiar dacă comunismul se sfârșise de vreo 7-8 ani, am purtat uniformă la liceu. Nu albastră, dar tot cu ceva carouri, cum am avut și-n clasa I.

Așa că acum 10 ani răsfoind o revistă de business care nu se comercializa în țară (nici acum nu se vinde la noi, că au închis taraba) mă uitam cu jind la oamenii aceia care organizau tot felul de conferințe și party-uri și adunări de tot felul. În mintea mea de adolescent așa ceva era de neimaginat pentru România. Continue reading »

Cristina și strugurii

Obișnuia bunicu’ să mă-ntrebe când eram mică: Ție ce fructe-ți plac cel mai mult? Și-ntotdeauna răspundeam cu-n rânjet până la urechi: Strugurii, bunu, sunt ca o mie de fericiri! Mie mi-au plăcut mereu strugurii albi, că cei roșii au coajă tare și nu-s așa buni la gust.  Continue reading »

Cum stă treaba cu întârziatul

Nu-mi place să aștept oamenii atunci când trebuie să mă întâlnesc cu ei. Nici să întârzii nu-mi place, deși uneori, când mă întâlnesc cu prietenii foarte apropiați sau cu al meu om drag, se mai întâmplă să trag puțin de timp și să abuzez de sfertul academic. Dar, în general, când vine vorba de întâlniri serioase și business, nu întârzii și nici nu-mi place să aștept. Continue reading »

Profesionalism românesc

CV-ul meu e public pe multe site-uri. Întotdeauna las de înțeles că sunt deschisă la propuneri de colaborare și, de ce nu, poate un job full time. Așa că se întâmplă destul de des să primesc tot felul de invitații la discuții. Unii vor muncă pro bono, alții au nevoie de serviciile mele, alții mă cheamă la interviu.

Azi am fost la un interviu. Mai mult de curioasă, să văd ce mișcă pe piața muncii, că tot aud din stânga și din dreapta că e jale mare și nu sunt job-uri. La câte oferte am primit de două luni încoace, tind să cred că job-uri sunt, dar ori sunt foarte prost plătite, ori caută oameni mai competenți decât cei care aplică la ele. Nu știu sigur unde-i buba, că eu le-am refuzat pe aproape toate până acum, pentru că nu mi-a plăcut modul în care au abordat problema sau am considerat că nu mă interesează domeniul lor de activitate. Continue reading »

O întrebare greșită

Dacă anumite întrebări sunt greșite prin natura lor, altele sunt greșite pentru simplul fapt că te reduc, prin câteva cuvinte, la un nimic. Unele mă incomodează, altele mă deranjează, dar una singură mă calcă pe toți nervii. Continue reading »

De ce nu se spală rufele singure*

1: Așa n-am niciun chef să spăl haine! Oare de ce n-au și ele minte, să știe să se spele singure? Continue reading »