Îngeri și seriale britanice

La Feminin

M-a înnebunit Adi vreo câțiva ani buni cu Doctor Who. E un serial SF cu un fel de extraterestru cu două inimi care se plimbă prin timp și spațiu cu ajutorul unei nave spațiale în formă de cabină telefonică britanică. Știu, sună dubios. De-asta nici nu m-am putut mobiliza să mă uit la serial până recent, deși sunt mare fan al SF-ului.

Ei bine, sâmbătă seara ne-am adunat mai muți prieteni să socializăm în modul nostru mai special. Adică am stat și ne-am uitat la clipuri amuzante, am ascultat muzică, am discutat toată filozofia din universul ăsta și din încă vreo două și, pentru încheiere, ne-am uitat la câteva episoade din acest serial care mi-a bântuit ultimii ani, Doctor Who.  More

No Comments

Pizza, junk-food și dans

La Feminin

Am crezut că secretul unei talii de viespe este o dietă sănătoasă. M-am chinuit, acum vreo câțiva ani, să țin o dietă low-carbs. Drept e că am slăbit cu ea și nu m-am îngrășat decât vreo doi ani mai târziu, când nu am mai avut chef să calculez proteine, fibre și carbohidrați. Nu mi-a fost prea ușor să mănânc disciplinat, nefiind aproape niciodată acasă.

Anul ăsta, prin martie, m-am uitat în oglindă și-am zis că-i timpul să fac ceva, că kilogramele mele iar o luaseră razna. Aveam 62 kg, ceea ce pentru 1.68 m, cât am eu, mi se pare cam mult. Și-atunci a apărut dilema. Știam cât de greu e să ții o dietă, mai ales după ce ai mai ținut-o o dată și cunoști toate chinurile prin care ai trecut. Să merg la sală nu mi-a plăcut niciodată. Mi se pare o activitate foarte masculină și, chiar dacă am crescut cu băieți, nu îmi place să împrumut chiar toate obiceiurile prietenilor mei. Nu am disciplina necesară pentru a face un sport în mod regulat, pentru că niciunul nu-mi place suficient de mult încât să am chef să-l practic mai mult decât pentru relaxare, în weekend. More

No Comments

Terapie în pași de dans

La Feminin

Dansez des, mult și cu cel mai mare drag. Mi-am redescoperit pasiunea asta după mai bine de trei ani de pauză și-acum profit de fiecare ocazie. Ascult muzică tot timpul și, atunci când sunt într-un loc în care nu am acces la ea, îmi cânt singură, în gând, ca un radio stricat. Mi se întâmplă uneori să mă surprind dansând pe stradă, cu căștile în urechi, în timp ce stau la semafor. Atunci când lucrez, mă mișc încontinuu pe scaun, până aduc la disperare oamenii care se află în aceeași încăpere cu mine. Și, în fiecare vineri, timp de cel puțin 4-5 ore, dansez.

M-am reapucat și de cursurile de dans. Îmi lipseau mult antrenamentele constante și vibe-ul ăla bun pe care ți-l dau oamenii cu care împarți o pasiune. De două ori pe săptămână petrec câte 2 ore în cea mai plăcută companie. Pentru mine dansul este singurul sport de care nu mă pot plictisi și, de altfel, singurul pe care nu îl consider o corvoadă.

shut up and dance

More

5 Comments

Bătrânii din ziua de azi

La Feminin

old-ladyPe drumul prăfuit de la Bonțida spre Cluj-Napoca, înainte să treci de capătul satului, stătea (la poarta unei case frumos îngrijită, cu flori la geam) o bătrână. Îmbrăcată în negru, cu un batic înflorat, gârbovită de vreme, se uita la oamenii tineri și plini de energie care treceau pe stradă cântând sau râzând. Era început de vară, prin preajma solstițiului, când vreo 40.000 de oameni celebrau soarele și muzica bună la Electric Castle.

Oamenii de festival se îmbracă mai neconvențional, așa. Ba o rochiță cu bocanci, ba eșarfe și costum de baie, ba ținte și brățări colorate, știți voi. Un peisaj destul de ciudat pentru bătrânii unui sat în care, de altfel, nu prea se întâmplă nimic altceva. Bătrâna a oftat de vreo câteva ori, uitându-se pierdută în zare, dar n-a zis nimic către nimeni.

Când am ajuns în dreptul ei, curioasă fiind de percepția localnicilor despre festival, am întrebat-o ce părere are despre toată gălăgia asta. Și-a început să-mi povestească, cu un accent puternic ardelenesc, despre nepoatele ei, despre cum vin s-o vadă doar vara, când e festival, despre copiii satului care ar face orice muncă prin curte doar să-i lase părinții să se ducă s-asculte ”muzica aia din iad”. Că ea nu prea înțelege cum zgomotele alea se pot numi muzică și cum de se adună atâția tineri să nu facă nimic altceva decât să danseze și să bea bere patru zile la rând.

Era cumva îngrijorată că poate străinii care vin din alte țări cred că așa arată România și era necăjită că ”tineretul din ziua de azi” nu înțelege cât de important este să ne mândrim cu obiceiurile și muzica din țară, în loc să ne tot luăm după străini și să facem numai cum le place lor. M-a certat că mâncam o felie de pizza, în loc de o felie de pită cu unt.

Și-apoi, cam pe când mă pregăteam să plec, a venit soțul ei: un moșneag cu un Golf 4, albastru. ”Hai, femeie, să mergem în oraș, la Polus, că ai zis că vrei să faci cumpărături!” Bătrânica s-a luminat la față, a uitat și de tradiții, și de tinerii ciudați, și de felia mea de pizza. S-a scuzat repede, s-a urcat în mașină și dusă a fost. Cum era să refuze o invitație la shopping? Femeile, tot femei.

sursa foto

No Comments

Aiurea în tramvai

La Feminin

cap ou pas capAlaltăieri seară, pe când mergeam cu tramvaiul către casă, gândindu-mă că iar e noapte la ora 20:00, că vine iarna, că vara viitoare e departe și alte minuni, în tramvaiul 5 era o mulțime pestriță. Vreo câțiva studenți povesteau despre noua lor chirie și păreau foarte entuziasmați de apartamentul pe care l-au găsit. O mamă își certa fiica pentru un motiv care mi-a scăpat, vreo 2 oameni de vreo 30 de ani mergeau și ei către casă, cu laptopurile în brațe, ca mine.

Și-apoi i-am văzut. Un cuplu de bătrânei șușoteau și surâdeau cu drag. Dacă n-ar fi avut părul alb și pielea ridată ar fi trecut lejer ca adolescenți. Mereu mi-au plăcut cuplurile astea care au reușit să păsetreze peste ani ceea ce unii oameni cred că durează maximum 6 sezoane. Am văzut-o la ai mei părinți, care și în zi de azi se țin de mână când merg pe stradă, deși au peste 30 de ani de căsnicie. Și-am văzut-o, uneori, în privirile cuplurilor de bătrânei pe care-i întâlnesc pe stradă.

Nu visez la dragostea eternă și nu prea cred în povești din alea în care doi oameni se iubesc necondiționat. Însă cred foarte tare că, dacă ne dorim cu adevărat, putem învăța să trăim unii cu alții și să ne bucurăm împreună de ceea ce ne scoate viața în cale. De-asta mă bucur când văd oameni care au descoperit secretul traiului în doi și au învățat să se iubească așa cum sunt, nu cum și-ar dori jumătatea lor să fie.

Mi-aș dori ca toate poveștile să fie frumoase și mi-ar plăcea să văd pe stradă doar oameni care zâmbesc cu liniștea și împlinirea oamenilor care iubesc și sunt iubiți. Între timp, trăind pe repede înainte, încerc să mă bucur de fiecare gest și moment frumos pe care cuplurile astea eterne le manifestă public, fără să uit, totuși, că unele povești se termină cu un carusel îngropat în ciment, pe când altele se sfârșesc mai repede decât timpul pe care îl face tramvaiul între două stații.

 

sursa foto

2 Comments

Cum mă relaxez când n-am timp de concedii

La Feminin

Hobby_Sewing_EquipmentCa tot omul, uneori simt nevoia să mă deconectez de toată nebunia obișnuită a zilelor aglomerate. Cum pregătirea unei vacanțe durează și cum nu pot pleca din oraș chiar de fiecare dată când îmi doresc, am descoperit veo câteva metode de relaxare mai la îndemână. Un fel de supe instant ale relaxării, dacă vreți.

Seara, după câte o zi obositoare, îmi place să-mi las laptopul închis în birou, să nu îmi vină să mă uit la seriale sau să pierd vremea aiurea pe Facebook. Prefer să confecționez cercei. Majoritatea dintre ei n-au văzut vreodată lumina zilei, însă pe unii îi port. Cum recent am descoperit că cerceii se pot și împleti cu croșeta, urmează o serie de încercări, să văd ce pot crea.

Alt mod în care mă relaxez este să-mi fac curat în imensul dulap de rochițe. Periodic trebuie să le aranjez, să le înlocuiesc cu unele pe care le țin prin cutii și să le schimb ordinea de pe umerașe, că tot uit de câte una. E ca un fel de shopping cu propriile haine și e de-a dreptul amuzant să găsesc câte o rochie pe care am și uitat că o am. Fetelor, vă recomand operațiunea asta de cel puțin 2 ori pe lună, face minuni. More

1 Comment

Zâmbetul de pe buzele timișorenilor

La Feminin

Un nene boschetar, în vârstă de vreo 60 de ani, își face veacul prin zona Cetății cu Gh. Lazăr (asta-i o intersecție din Timișoara). Miroase, ca orice boschetar, a tot felul de miresme deloc îmbietoare, poartă aceleași haine în fiecare zi și, probabil, doarme undeva într-un parc sau într-un canal. În fiecare dimineață, însă, se piaptănă. Are un pieptene din acela negru, simplu, de buzunar și, în timp ce oamenii se grăbesc încruntați spre locurile lor de muncă, el se piaptănă și zâmbește.

Noatea, pe la 1 sau 2 când ajung de obicei acasă, o tanti mătură în fața porții, pe întuneric. Am văzut-o de vreo câteva ori săptămânile trecute, mă aștept să o găsesc tot acolo și deseară sau mâine. Deja ne salutăm. De fiecare dată îmi zâmbește.  More

1 Comment

100 de zile de bine

Obișnuiam să scriu pe blog despre lucrurile care-mi plac sau cele care mă deranjează profund. Mereu am preferat să scriu despre prima categorie, pentru că blogul ăsta trebuia să fie un loc de bine, unde povestesc lucrurile faine care mi se întâmplă mie sau oamenilor din jur. Însă, de la o vreme, am lăsat gândurile să mi se-ntunece. Cumva, decât să scriu despre cum nu mi-e bine uneori, am preferat să tac. Rău am făcut că nu am căutat mai atent toate acele nimicuri care obișnuiau să mă facă fericită în fiecare zi. More

1 Comment

O poveste cu maci

La Feminin

 

camp cu maciS-a chinuit mama timp de nu știu câți ani să mă învețe să iubesc florile. M-a tot pus să-i ud ghivecele, să-i mut plantele prin casă și prin curte, mi-a povestit despre fiecare în parte câte ceva. Nimic. Gena aia iubitoare de flori a dat ceva eroare și nu se manifestă de vreun fel în mine. Plantele în ghiveci mi se par plictisitoare. Buchetele de flori sunt, pentru mine, un fel sadic de a urmări cum moare ceva.

Prima dată m-am chinuit să rețin denumiri de flori. Degeaba. În afară de clasicele lalele, narcise și garoafe nu recunosc decât trandafirii. Am încercat să învăț cum se crește o plantă, gândindu-mă că dacă-i planta mea s-ar putea să-mi placă. Cumva am reușit să distrug un bonsai (ăsta chiar îmi plăcea la început) și să inund un cactus. E clar că-s antitalent.

Îmi plac florile doar în habitatul lor, adică pe-un câmp sau într-un colț de pădure. Din acest motiv, o dată pe an, când înfloresc macii, îmi petrec câteva ore în mijlocul unui câmp, în liniște. Nu vreau să-i iau acasă pentru că le-aș strica tot farmecul. Macii sunt frumoși pentru că sunt sălbatici. Mie îmi inspiră libertatea câmpului deschis, a șinelor de tren și-a marginilor de drum pustiu, chiar dacă istoria asociază macii cu a doua bătălie de la Ypres, din timpul Primului Război Mondial (când Germania a folosit un gaz otrăvitor cu care a omorât aproximativ 5000 de  oameni).

Zilele trecute am primit un pumn de semințe de mac. ”Să-i crești cum vrei și cum îți place, să te bucuri de ei de câte ori ai chef”, mi-a spus. Aseară am dus împreună semințele în primul câmp de la marginea orașului și le-am plantat acolo. Vreau să cred că, peste câteva săptămâni, când voi merge să văd cum înfloresc macii, voi vedea acolo, printre ei, și macii mei.

 

sursa foto

3 Comments

Buna vestire

La Feminin

Lucrurile se schimbă într-un ritm alert. Fiecare zi îmi aduce o nouă provocare și parcă nu se mai termină surprizele. Curg pe bandă rulantă. M-am tot plâns că viața mea se scufundă într-o rutină obositoare. Cineva, undeva, m-a auzit. Acum mă trezesc în fiecare dimineață cu câte ceva nou în viața mea.

În decurs de trei luni am schimbat modul în care relaționez cu familia, cu prietenii, cu colegele de la birou și, în primul rând, am schimbat atitudinea mea față de toate. Discutând zilele trecute cu cineva, mi-am dat seama că dacă ar fi fost să întâlnesc acum câțiva ani toate situațiile din ultima vreme, n-aș fi știut cum să reacționez și, cel mai probabil, m-aș fi panicat.

Acum privesc totul cu detașarea omului care știe că lucrurile merg înainte, că oamenii se schimbă și că, de cele mai multe ori, timpul este un sfetnic bun. Mereu am privit schimbările cu încredere și nerăbdare, pentru că mi-e foarte frică de rutină. Nu-mi place să știu că prind rădăcini undeva deși, uneori, am impresia că mi le doresc. Îmi trece repede.

După aproape o lună în care am simțit că cerul mi-apasă umerii, simt că primăvara (sau vreun zeu necunoscut) mi-a ridicat povara. Mă mișc liberă printre oamenii de pe stradă și le zâmbesc. Ei nu știu, dar azi toți sunt mai frumoși decât erau acum câteva zile. I-aș îmbrățișa pe toți și le-aș povesti cât de frumoasă poate fi viața atunci când te regăsești.

 

No Comments