Îmi plăcea să cred că timpul există pentru a-l putea eu împărți după bunul plac. Aveam timp pentru toate, de la familie și prieteni, la idei noi de evenimente și proiecte. Acum mă bucur când găsesc câte o seară liberă la adăpostul cald al zâmbetelor sincere ale prietenilor mei.

Aveam o listă lungă pe messenger la categoria Prieteni. Acum s-a scurtat atât de mult încât prefer să vorbesc cu ei la telefon sau la o cafea (din când în când) și păstrez messengerul pentru convorbiri business sau prieteni care nu mai sunt de multă vreme în oraș.

Îmi petreceam serile citind câte o carte sau vizionând câte un film ”de epocă”. Acum citesc mailuri și vizionez traininguri de comunicare. Cărți mai citesc doar pe tren, duminica sau în pauzele dintre evenimente.

Nu trecea o vară fără să îmi petrec cel puțin 2 săptămâni pe munte. Acum, de mai bine de doi ani, văd munții doar în pozele altora sau în filmulețele de mai demult.

Credeam că oamenii dragi mie îmi vor fi alături pentru totdeauna. Acum unora le duc flori, de două-trei ori pe an, iar pentru sănătatea altora mă tem în fiecare zi.

Și totuși nu îmi pare rău. Încă pot să râd și mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că ziua care tocmai a început va fi mai bună decât cea care tocmai s-a terminat. Pentru că există în jurul meu suflete care încă mai cred în oameni, în infinitatea timpului, în existența prieteniei sincere, în bunătatea celor care nu se laudă cu ea și în eternitatea sentimentelor de bine.

Vă mulțumesc că existați și că periodic îmi aduceți aminte că atitudinea pozitivă și zâmbetul sincer fac mai mult decât toate cuvintele și intrigile conturate de-a lungul timpului în jurul existenței noastre banale.

Din fericire există oameni care ies din tipare și ne arată că mai sunt pe lume și alte lucruri minunate, în afară de cele cu care am fost obișnuiți de mici. Mi-a fost dat să ajungă la urechile mele povestea unui astfel de om minunat. E unul dintre acele persoane cu profil ONG-istic, implicat în voluntariat de mai bine de 15 ani, care obișnuiește să își investească resursele financiare în altceva decât achiziționarea unei case sau a unei mașini. Omul colecționează oameni.

Acum nu vă gândiți c-o fi vreun maniac care se apucă să fure oamenii de pe stradă pentru a-i închide într-un beci, că nu suntem în filmele de Hollywood. Omul și-a propus să cunoască un număr cât mai mare de persoane din cât mai multe culturi ale lumii, pentru a descoperi cum, prin natura noastră, deși funcționăm după niște norme stricte ale societății, suntem fundamental diferiți.

A băut sake cu asiaticii, a mestecat frunze de coca cu sudamericanii, a mâncat seu de balenă cu triburile de nomazi din nordul Americii, a participat la rugăciuni hinduse și a gătit mămăligă. A încercat să prindă cât mai multe detalii ale vieții oamenilor simpli din diverse zone ale lumii și se consideră un om norocos și cât se poate de simplu. Partea cea mai interesantă este că susține sus și tare că tot ce își dorește e să cunoască oameni noi, să își facă cel puțin câte un prieten în fiecare țară pe care o vizitează și că nu este deloc interesat să ajungă celebru.

Eu l-am descoperit din pură întâmplare, acum câțiva ani, în timp ce îmi vizitam un prieten în Portugalia. Dacă îl întrebi cum îl cheamă, râde și spune că e un John Smith și că numele oamenilor este foarte puțin important în comparație cu caracterul lor. Tot ce vă pot spune este că s-a născut în Braganca, are 37 de ani și călătorește prin lume de la vârsta de 19 ani și răspunde la numele de Lino. Se implică în voluntariat, nu se teme de vreun fel de muncă și cel puțin o dată pe lună pleacă pentru câteva zile spre un loc nou, cu oameni noi și diferiți.

Vă scriu despre el abia acum pentru că zilele trecute mi-a scris un mail prin care îmi cerea permisiunea să îmi menționeze numele în cartea pe care o scrie, un omagiu adus diversității umane și spiritului liber. Se pare că voi fi unul din cele câteva sute de persoane pe care le-a ales ca reprezentante ai anumitor tipologi și culturi din întreaga lume. Sunt foarte curioasă ce va scrie despre mine și România. Vă țin la curent cu date despre apariția cărții, când le primesc și eu. Între timp, nu pot decât să mă bucur că a considerat țara asta un loc demn de menționat.

M-am luptat cu toți demonii pentru ideea asta și apoi am inventat alții noi, că mă plictiseam fără ei. Am învățat că nu mă pot baza cu adevărat pe nimeni și că a crede orbește în bunătatea oamenilor e o idioțenie cam la fel de mare ca așteptările pe care le am de la mine și de la ei. 

Și-apoi am început să cred că ”pot și singură, vă rog nu mă ajutați”. Mi-a trecut în dimineața în care mi-am dat seama că lista mea de task-uri e mult mai mare decât înălțimea blocului în care stau. Și locuiesc într-un bloc turn.

În plus, recompensa pentru toate se traduce, de multe ori, printr-o satisfacție interioară că am făcut un bine. Satisfacție pe care doar eu și omul care mă suportă o cunoaștem, pentru că de atâtea ori și-au asumat alții roadele muncii mele, încât  nici nu mă mai deranjează așa de mult.

Groaznică idee. Am avut mult de suferit de pe urma ei. Nu știu de ce am insistat s-o văd conturându-se. De fapt, știu. Că au avut grijă prietenii mei să mă-nvețe că așa-i cel mai bine, mai sănătos și mai frumos. Și-apoi, de ce m-aș plânge, că oricum nu câștig absolut nimic. Eventual mai reușesc să agit niște spirite plictisite care nu au despre ce altceva să vorbească. N-ar fi prima dată că se întâmplă, dar nici nu reprezintă unul dintre momentele în care nepăsarea mea ar adormi în post.

Și-apoi nu ca și cum ar fi totul sfârșit. Doar am moștenit cel mai frumos lucru de pe pământ. Am primit un telefon ieri pe la prânz. Mi-a confirmat că alegerile pe care le-am făcut atunci, demult, au fost proaste: ”Îl mai știi pe Dodi, cel cu care visai să cucerești Universul? Dodi și-a luat zborul ieri. Ai rămas tu cu tot terenul de joacă acum. Să-l moștenești sănătoasă.” Și-apoi tonul.

Să-ți fie de bine, Dodi. Sper c-ai zâmbit până în ultima clipă, așa cum m-ai învățat și pe mine să fac. Dacă am fi pus pariu, aș fi câștigat. Nu pot să cred că, dintre noi doi, eu voi fi cea care la 30 de ani se va numi om liber. Ai trișat!

Ne distram bine împreună, dansam până dimineața și, la ora 5, mergea fiecare în camera lui de cămin să doarmă. Eram mereu același grup și toată starea de bine era mai de grabă dată de faptul că eram împreună decât de atmosfera de club, deși nici ea nu era de neglijat. 

Au trecut vreo 6 ani de-atunci și încă îmi plac anumite cluburi. Uneori, bineînțeles mult mai rar, îmi dedic câte o noapte de vineri și, împreună cu ceva prieteni, ne petrecem timpul într-un club. Doar că acum mai mult schimbăm opinii decât să dansăm și ne clătim ochii cu activitățile celor din jur, în loc să fim noi protagoniști vreunui dans mai dubios. Și ne-nșirăm uneori la câte o șuetă care durează până spre dimineață, că n-avem toată ziua timp să discutăm despre nemurirea sufletului și profităm de ocazie.

Aseară, spre exemplu, la o oră atât de mică încât unii s-ar fi întrebat dacă e foarte devreme sau foarte târziu, împreună cu un prieten, studiam ultimii dansatori din club. Două fete singure, probabil studente, puțin cam plinuțe. Un tip beat, prea beat să-și mai dea seama ce face și unde e. O gașcă de vreo 4 fete care, probabil, ca și noi, nu mai ies atât de des, dar care, spre deosebire de noi mai au încă chef să danseze până dimineața. Diverși oameni singuri care încă sperau să nu plece de acolo așa cum au venit, dar nici nu păreau a avea o șansă să schimbe asta. Oameni singuri, atât de singuri încât au și uitat ce înseamnă să aibă cine îți face un masaj atunci când te doare spatele, toți cu o unică dorință și totuși incapabili să facă ceva în sensul ăsta.

Noi am râs, am schimbat o vorbă, am băut o apă plată și ne-am dus fiecare să dormim, că zilele de sâmbătă sunt zile pline de activități. Însă am lăsat în urmă o muzică ce urla cam tare pentru ora aceea mică, niște barmani cam obosiți după o tură de noapte și vreo 20 de oameni ale căror zâmbete, demult șterse, urlau și ele în cor că nu vor să fie singure. Cluburile, la ora 5 dimineața, sunt dovada vie că speranța moare ultima.

O ANTREPRÍZĂ are următoarele definiții ”1) Sistem de organizare și executare a unor lucrări de construcții pe bază de contract de către o întreprindere specializată. 2) Întreprindere care execută aceste lucrări. 3) Lucrare executată de o astfel de întreprindere. [G.-D. antreprizei; Sil.an-tre-pri-] /<fr. entreprise” (vezi sursa)

Plecând de la premisa că suntem români inteligenți, citiți și ancorați în realitate, îmi explică și mie cineva cum am ajuns să fim o țară de antreprenori? Că nu am observat să se construiască excesiv în ultima perioadă. Și cum se întâmplă ca în lista mea cu contacte să apară zilnic câte un nou antreprenor, deși știu sigur că oamenii respectivi nu au nicio legătură cu construcțiile. Și nici nu-s vreun fel de ingineri.

Vă mulțumesc.

Când eram la grădiniță, împreună cu soră-mea, ne umplem de lipici și tot felul de bucățele de material să îi pregătim mamei felicitarea de 8 martie și, de multe ori, pe drum către casă îi cumpăram câte o floare, să își amintească ce înseamnă ea pentru noi. Nu că n-ar fi știut, dar așa simțeam. 

Am primit prima floare când aveam 15 ani. Era o zi obișnuită de toamnă și băiatul care mi-a adus-o tremura din toate încheieturile. A simțit el că vrea să-și manifeste afecțiunea și așa a considerat necesar s-o facă. M-a impresionat atât de mult că încă mai am în cutia de amintiri floarea aceea, uscată și presată într-un caiet vechi.

Și-apoi a explodat marketingul. Acum nu mai cumpărăm flori pentru că simțim, ci pentru că ne spune calendarul. Nu mai facem declarații de dragostem când avem noi chef, ci atunci când scrie că trebuie să le facem. Nu mai oferim o floare sau o felicitare la care am lucrat o săptămână. Cumpărăm inimi ieftine și urși de pluș roz, participăm la party-uri pline de inimi și sperăm să ne găsim jumătatea printre acei oameni singuri (sau nu) care au nevoie să audă într-o zi prestabilită că sunt apreciați, iubiți și că cineva, undeva, se gândește și la ei.

Obișnuiam să considerăm dragostea un lucru intim, pe care nu-l trâmbițăm în public și care, cu cât era mai puțin cunoscută de alții, cu atât era mai fascinantă pentru noi. Acum facem excursii la Veneția de Valentine’s Day, cumpărăm toate prostiile inutile pentru că așa cere norma și uităm ce este cu adevărat esențial. Ne declarăm iubirea pentru că o cere o normă socială, nu pentru că simțim nevoia să facem asta.

Eu și jumătatea mea mai bună ne petrecem seara cum petrecem fiecare seară de marți: împreună, povestind despre ce s-a mai întâmplat în timpul zilei, despre noi, despre planurile noastre. Eventual unul dintre noi va găti sau poate vom găti iar împreună. Și, dacă nu vom avea chef, comandăm o pizza și ne uităm la filme.

Voi cum vă petreceți ziua de azi și ce înseamnă ea pentru sufletele voastre?

Obișnuiam să râd. Uneori râdeam din cele mai nesemnificative motive. Dar râdeam cu poftă, ”cu ochii” cum zicea tata.

Obișnuiam să colorez cărțile fraților mei mai mici. Îmi plăcea să văd că lucrurile prind culoare mulțumită mie. Coloram din suflet și, când se rupeau vârfurile creioanelor, coloram cu mintea un alt desen, mai viu decât primul.

Obișnuiam să scriu pagini întregi de caiete simple, fără linii. Până terminam cerneala stiloului, pentru că am scris cu stilou până am ajuns la facultate și, uneori, chiar și după aceea.

Obișnuiam să îmi ascult muzica sufletului. Acum ascult doar ce cântă alții și nu-i înțeleg întodeauna sau nu mă fascinează atât de mult încât să îi ascult constant. Noroc că, uneori, găsesc câte un străin care cântă pe limba mea. E ca o briză de aer proaspăt, atât de necesară printre mirourile de infatuare cu care se parfumează tot mai des oamenii din jurul meu.

Obișnuiam să-mi acord timp în fiecare zi și să nu-mi pese cum privesc alții micile mele momente cu mine. Acum prea des îmi cenzurez cuvintele, gesturile, impulsurile doar pentru a nu știrbi cumva imaginile conturate de alții în mintea lor. Să nu distrug karma cuiva, să nu se ciufulească vreo minte dimineața, să nu se șifoneze vreun orgoliu.

Obișnuiam să scriu despre orice aveam în minte. Acum mi-au trebuit 40 de minute să mă hotărăsc să apăs butonul ”Publish”.

Și cică suntem oameni liberi.

Și noi suntem de vină pentru tot. Am creat o cultură în care secretarele sunt un fel de dumnezei. Le-am șpăguit până nu ne-au mai putut suporta și le-am pupat în locuri ferite de lumină până ni s-au uscat buzele. Că mitul spune că fiecare secretară e un fel de Cerber. Nu ajungi la șef până nu treci de ea. Sau, dacă ești angajat, nu scapi de blestemele șefului dacă nu-ți pune ea o vorbă bună.

O secretară știe tot ce mișcă într-o companie. De la ce business-uri face șefu’, la cine îl scoate seara la cină. Și de la ce angajat ajunge ultimul la cine se întâlnește cu cine și unde. În plus, secretara este singura care știe circuitul natural al bunurilor firmei. Așa că se servește nestingherită cu tot ceea ce ar putea avea nevoie, c-o fi vorba de papetărie, cafea, saci de aspirator sau cine știe ce bunătăți pregătite pentru musafirii șefului.

Niciodată n-o să transmită cuiva toată informația care i se cere. Știe foarte bine că e indispensabilă doar atât timp cât numai ea știe anumite lucruri și nimeni altcineva nu are acces la ele. Păzește cu sfințenie toate secretele, dar nu uită să lanseze câte un zvon pe la ușile șefului. Ea te poate urca și te poate coborî pe scara ierarhică a companiei printr-un simplu gest. Și nu, nu trebuie să fie mai apropiată de șef decât permite bunul simț. Ea e acolo, în funcția ei de secretară pentru că șeful are încredere în ea, nu în favorurile sexuale pe care i le-ar putea oferi. Deși, niciodată nu poți știi sigur ce se întâmplă în spatele ușilor închise ale biroului.

Le avem cum ni le-am educat până la urmă. Le merităm din plin și nu ar trebui să ne plângem de ele. Sunt temute și invidiate, dar și blamate de atâtea ori pe zi. Le ocolim de câte ori putem și am prefera să nu existe în Univers. Dar azi, când m-am întâlnit cu directorul unei cunoscute multinaționale, am înțeles totul. M-a primit într-un haos colosal, am primit o cafea ca vai de ea, omul nu se putea concetra la ce vorbeam că în biroul secretarei suna încontinuu telefonul, îi intrau mailuri peste mailuri, era livid, stresat și obosit. M-am simțit ca-ntr-un haos până să mă pot obișnui puțin cu atmosfera și să fiu capabilă să trec la discuții relevante.

Înainte să plec, omul s-a scuzat și mi-a mărturisit că se simte puțin pierdut de alaltăieri. Secretara lui s-a îmbolnăvit și a plecat de urgență în concediu medical. Secretarele există nu să ne împiedice să ajungem la șefii lor, ci să-i împiedice pe alții să ne deranjeze în timp ce noi discutăm lucruri importante cu șefii. Cum trecem de ele ține de fiecare dintre noi. Orfeii le pot cânta, Herculii se pot război. E o chestiune de gust și de alegere. De azi nu mai vreau zâmbete pe fețele lor, vreau eficiență. Și să fie sănătoase, da?

De când lucrez cu Tița (să tot fie vreo 2 ani?) am auzit din nenumărate surse că ne-am fi certat, că n-am fi prietene, că există între noi nu știu ce divergențe. Da, există. De câte ori lucrăm împreună la câte un eveniment, cu siguranță apar momente în care eu am o părere și ea alta. Și ținem amândouă cu dinții de părerile noastre până când ajungem la concluzia că una e mai bună și-atunci mergem în direcția aia. Asta înseamnă că ne spunem verde în față ce pitici avem, că ne certăm uneori, că ne enervăm și tot așa. Dar asta face ca relația noastră să funcționeze: știm și una, și cealaltă să spunem lucrurilor pe nume și să n-o dăm pe după tufiș. În plus, comunicarea de acest tip generează încredere, un element important atunci când vine vorba de muncă în echipă.

În general am observat că femeile nu comunică nimic atunci când au o problemă. Trebuie să ghicești! Să știi! Să le urmărești fiecare mișcare și fiecare oftat, ca și când asta ar fi singura ta preocupare din lume. Vezi că o femeie nu comunică cu tine de 2 zile, musai s-o întrebi ce-a supărat-o. Și dacă îți spune că Nimic, apoi să fii sigur că e vina ta că oftează.

”Nimic” înseamnă, în traducere liberă: ”Mă simt nebăgată în seamă și simt că înnebunesc dacă îți mai repet o dată că trebuie să faci X lucru așa cum ți-am spus eu, nu cum ai învățat singur. Așa că fă bine și roagă-te de mine până simt că ți-am stricat seara, că altfel nu scapi”.

După ”Nimic” urmează tăcerea. În punctul ăsta deja știi că te consideră vinovat pentru toate relele din Univers, de la încălzirea globală la faptul că nu și-a putut cumpăra ieri nu știu ce rochiță verde cu flori. Și, mai rău, după tăcere urmează datul ochilor peste cap. Amice, când ai ajuns în punctul ăsta ai două variante: să stai să încerci să rezolvi problema (care, de cele mai multe ori nici măcar nu-i reală) și să sfârșești prin a pleca să bei o bere cu prietenii, că prea și-a tocat creierii sau să pleci direct să bei o bere și să rezolvi problema când vii acasă, dacă mai găsești ușa descuiată.

Ultima etapă este cea a lacrimilor. Am ajuns la concluzia că orice femeie isterică trebuie lăsată să plângă uneori. Am cunoscut suficiente încât să știu că până nu-și fac numărul, oricum nu se liniștesc. Așa că ori plâng în timp ce tu ieși pe ușă, ori plâng în timp ce tu încerci să înțelegi care-i de fapt problema. Ideea e că plâng și tu trebuie să le lași să plângă.

V-am povestit toate astea pentru că m-am săturat să încerc să le explic fetelor din jurul meu că istericalele, ifosele și pretențiile de prințesă nu le fac mai interesante și nici nu le ajută să-și soluționeze problemele. Că-mi sunt prietene, cunoscute sau colaboratoare, nu le pot suporta în jurul meu când încep să devină prea femei. Am petrecut prea mult timp cu băieții ca să mai cred în manipularea prin lacrimi. De plâns, și bebelușii știu să plângă. Învățați să vorbiți, fetelor.  Comunicarea rezolvă probleme, lacrimile nu.

Gândește-te că online-ul te poate recomanda, dar nu te poate susține atunci când vine vorba să pui mâna și să chiar faci ceva util. Când ești tu și munca ta, nu vine niciun fan din lumea virtuală să muncească în locul tău. Sau poate vine, dar asta te costă. Și dacă tu nu pui mâna să scoți lucru de calitate, n-ai cu ce plăti munca altuia. Așa că tot la ceea ce faci tu cu creierul și mâinile tare se rezumă totul.

Și-n plus, cine ești tu să-ți permiți să arunci cu judecăți și răutăți gratuite în ceilalți și-n munca lor? Te-ai întrebat vreodată dacă în afară de grupul tău de adulatori online te cunoaște cineva? Te-ai întrebat vreodată de ce sfârșești mereu prin a schimba furnizori, colaboratori, prieteni și cunoștințe? Uneori e mai sănătos să stai și să gândești 2 secunde înainte de-a împroșca cu noroi. Poate te-ai obișnuit să vezi doar paiul din ochii altora, din moment ce ai trăit deja atâția ani cu buturuga din ochii tăi.