Obiceiurile vechi mor greu

Obișnuiam să dansez. Mult, frenetic, până la epuizare. Când simțeam că nu-mi mai ajunge aerul mă opream pentru un moment, inspiram cu sete și continuam să dansez. După fiecare sesiune de dans simțeam că am renăscut și pofta de viață era infinită.

Obișnuiam să râd. Uneori râdeam din cele mai nesemnificative motive. Dar râdeam cu poftă, ”cu ochii” cum zicea tata.
Continue reading »

Adevărul despre secretare

N-am fost încă întâmpinată vreodată de o secretară relaxată, care să transmită încredere și siguranță și care să mă facă să mă simt confortabil în așteptarea întâlnirii cu șeful ei. Bine, am întâlnit, dar era la Budapesta, deci nu de-a noastră. În mintea mea, o secretară e un fel de ”gazdă” atunci când mergi într-o vizită de curtuazie sau business la o companie. Așa cum o gazdă se îngrijește să te simți bine în casa ei, așa și o secretară ar trebui să îți transmită același lucru. Și nu, zâmbetul ăla fals de gazelă nu transmite căldură. Cel mult un ”mă deranjezi și nu ți-aș zâmbi dacă nu m-ar plăti șefu”. Continue reading »

Comunicarea cu femei

Cunosc maximum 3 femei care atunci când vor să comunice niște situații mai puțin roz știu s-o spună verde în față. Degeaba vor sări acum vreo 20 că de fapt și ele sunt așa, că nu-i tocmai drept și-adevărat. Să vă spun o poveste scurtă.

De când lucrez cu Tița (să tot fie vreo 2 ani?) am auzit din nenumărate surse că ne-am fi certat, că n-am fi prietene, că există între noi nu știu ce divergențe. Da, există. De câte ori lucrăm împreună la câte un eveniment, cu siguranță apar momente în care eu am o părere și ea alta. Și ținem amândouă cu dinții de părerile noastre până când ajungem la concluzia că una e mai bună și-atunci mergem în direcția aia. Continue reading »

Tromboniștilor din jurul meu

Poate că ești cel mai tare din curtea școlii în lumea asta online, dar recunoaște că aprecierea celor care te laudă și te pupă în toate orificiile nu-ți plătește chiria. În offline tot trebuie să mergi la magazin să cumperi pâine, tot trebuie să dormi undeva la căldură, tot trebuie să îți achiți cumva factura de internet, că doar nu-ți permiți să dispari mai mult de 3-4 zile din timeline-ul de Facebook/Twitter că poți spune adio următoarelor 2-3 campanii și riști să dispari din memoria colectivă așa cum ai și apărut: dintr-o dată.  Continue reading »

Dialog cu oglinda

Ca-n fiecare an, în perioada sărbătorilor foștii și fostele noastre încep să-și amintească de alte vremuri și ne sună folosind pretexte care mai de care mai puerile. Ba că ne-au visat azi noapte, ba că au impresia că ne-au văzut trecând strada în nu știu ce oraș de la mii de kilometri distanță, ba că au primit mesaj de la noi acum 10 luni și s-au gândit să răspundă acum. Să nu uităm totuși că și noi suntem tot niște foști.

De fiecare dată mă întreb cum mai legi o discuție telefonică aproape coerentă cu o persoană cu care vorbești de maximum 2-3 ori pe an. Și de fiecare dată rămân mirată cum conversația curge. Parcă ieri am fi stat la o cafea povestind nimicuri. Parcă în fiecare moment important din viață ne-am fi fost aproape, am fi împărțit bucurii și tristeți de-o potrivă. Totul se întâmplă ca și cum am fi tot acolo, deși cu siguranță știm că nu mai suntem. Continue reading »

Am făcut „poc”

Casandra conduce bine! Dintre toate doamnele și domnișoarele cu care am mers până acum, conduce cel mai bine. Asta am spus-o de la început, să fie clar pentru toată lumea. Azi a fost prima zi din campania „Fapte bune împreună” și totul a început fain și a rămas la fel până când am făcut „poc”.

După ce am fost la Lugoj și am dus cadouri la o casă de copii, eu fiind moșul, ne întorceam liniștiți la Timișoara. Eu și Corina în spate, Cristina copilot, iar Casandra – marele nostru Vali Porcișteanu. Viteza: 70 km/h. Umiditate scăzută. La orizont se zărește un câine, pe care Casandra încearcă să îl evite încetind ușor. Dintr-o dată se aude o bubuitură mare de tot, simt o durere la urechea dreaptă și mașina se oprește. Continue reading »

Azi, universul mă detestă

Ce pățește omul grăbit, nu poate fi decât o glumă bună. Vorba unora care-o pățesc mai des, azi, universul mă detestă.

După ce că am fost luată pe nepregătite de-o plecare din Timișoara fix când aveam mai mult de lucru, se întâmplă să nu mă pot nici bucura de beneficiile pe care le primesc ca premiu de consolare. Nu că nu mi-ar plăcea compania în care mă aflu, pentru că mi se pare absolut adorabilă. Dar a venit așa, pe neașteptate plecarea și nu am prea avut timp să mă pregătesc psihic pentru ea, mai ales că vine la pachet cu o serie de obligații sociale destul de noi pentru mine.

În fine, sunt la Băile Felix până duminică. Din fericire am acces la net și merge chiar bine. Tot din fericire, programul include SPA, piscină, masaje, tot felul de tratamente corporale.

Din păcate Continue reading »

Apa, aerul și fraierul

Am o frustrare și vreau s-o împart cu voi. Mă calcă pe toți nervii oamenii dezinteresați, plictisiți și care așteaptă să le pice din cer fericirea și împlinirea. Dar atât de tare mă enervează că i-aș pune într-o linie și i-aș obliga să facă ceva constructiv în fiecare zi.

Poate din cauză că mie îmi place să fac mereu câte ceva nou, care mă provoacă, nu pot înțelege persoanele care se plâng că lor ”nu le dă nimeni”, că pe ei nu-i ajută nimeni și că lor nu li se întâmplă niciodată nimic. Prostită de afirmațiile astea mi-am suflecat mânecile și am pus mâna să-i ajut pe câți am putut. Nu singură, ci cu o gașcă de oameni faini, că doar nu-s nici Maica Tereza, nici Atlas să car cerul singură pe umeri. Continue reading »

Voi ce v-ați dorit să fiți?

Am crescut pe vremea când mama mă lua cu ea la coadă la pâine sau la lapte. Apoi, chiar dacă comunismul se sfârșise de vreo 7-8 ani, am purtat uniformă la liceu. Nu albastră, dar tot cu ceva carouri, cum am avut și-n clasa I.

Așa că acum 10 ani răsfoind o revistă de business care nu se comercializa în țară (nici acum nu se vinde la noi, că au închis taraba) mă uitam cu jind la oamenii aceia care organizau tot felul de conferințe și party-uri și adunări de tot felul. În mintea mea de adolescent așa ceva era de neimaginat pentru România. Continue reading »

Cristina și strugurii

Obișnuia bunicu’ să mă-ntrebe când eram mică: Ție ce fructe-ți plac cel mai mult? Și-ntotdeauna răspundeam cu-n rânjet până la urechi: Strugurii, bunu, sunt ca o mie de fericiri! Mie mi-au plăcut mereu strugurii albi, că cei roșii au coajă tare și nu-s așa buni la gust.  Continue reading »