Am fost foarte fericită când o agenție din București anunța că își deschide filială în Timișoara și că eram unul dintre oamenii cu care urma să lucreze. Se întâmpla prin 2009 – 2010. După doi ani de muncă într-o altă filială, a altei companii, știm deja cam ce așteptări să am și am început să muncesc cu mare entuziasm. Mi-a plăcut foarte mult echipa cu care lucram, mi-a plăcut și abordarea șefului, mi-a plăcut sediu și mi-a plăcut campania de lansare la care am lucrat împreună cu colegii mei. De aceea când, după șase luni, agenția a anunțat că își închide filiala din Timișoara, totul m-a lovit ca un ciocan în plex.

Lumea era speriată de criză, companiile mari tăiau bugete de comunicare, multe agenții aveau probleme de cash flow, angajații dispăreau pe capete. Într-un fel, cu ocazia crizei de atunci s-a mai curățat și responsabilizat piața, însă tot ce simțeam eu în acele momente era o cădere în gol, fără vreo plasă de siguranță. Eram conștientă că nicio companie nu și-ar fi angajat om de comunicare în acele momente în care se restructurau și reduceau multe departamanete din companii. Se întrevedea o vară grea și lungă, dar îmi puneam speranțele în prietenii mei și refuzam să cred că am ajuns la un capăt de drum. În mintea mea, cumva, cândva, trebuia să se întâmple ceva bine. More